Pentru a înțelege mai bine cum a ajuns Înalta Curte să nesocotească legea, reproducem conținutul articolului respectiv, așa cum a fost el actualizat în 2014.

Art. 29. – (1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate”.

Înainte de 2014, acest articol din Legea 78/2000 avea cu totul altă formă.

Art. 29. – (1) Pentru judecarea infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate”

Diferența dintre cele două articole este aceea că, în forma anterioară anului 2014 norma era pusă la conditional-optativ – „pot fi constituite”, pe când cea ulterioară are un sens imperativ – „se constituie”.

Fosta șefă a ICCJ, Cristina Tarcea, a susținut întotdeauna că legea nu obligă Înalta Curte să constituie completuri specializate în infracțiuni de corupție, însă CCR arată că legea prevede clar acest lucru. Fosta șefă a ICCJ a argumentat în repetate rânduri că toți judecătorii ICCJ sunt specializați în infracțiuni de corupție, însă CCR arată în motivare că acest aspect legat de pregătirea magistraților nu are legătură cu actul administrativ al constituirii completurilor, așa cum este el prevăzut de lege.

Redăm mai jos principalele extrase din motivarea CCR:

  • Analizând cadrul legislativ reprezentat de Legea nr.78/2000, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (…), Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească (…) şi Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea constată că nicio prevedere a acestora nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia judecării infracţiunilor de corupţie, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligaţie corelativă de determinare a specializării şi de specializare a acestora/ a unora dintre aceştia.
  • Curtea nu exclude ca toţi judecătorii, prin prisma experienţei lor profesionale/ formării profesionale, să fie specializaţi în această materie, însă acest aspect trebuie determinat şi constatat ca atare, neexistând o prezumţie simplă în sensul că aceştia sunt specializaţi. Din contră, din declaraţia legii, rezultă că judecătorul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de plano specializat, pentru că altfel textul art.29 alin.(1) din Legea nr.78/2000 nu ar fi avut sens.
  • În aceste condiţii, Curtea reţine că chiar dacă toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea fi consideraţi, prin parcurgerea primei etape antereferite, ca fiind specializaţi în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000 şi ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanţă, având, aşadar, aptitudinea profesională de a judeca infracțiuni reglementate de Legea nr.78/2000, nu înseamnă, totuşi, că toate completurile în care aceştia sunt desemnaţi au şi competenţa de a judeca infracţiunile antereferite. Din contră, legea este foarte clară în sensul că trebuie constituite completurile specializate care să judece în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000.
  • Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor se va face dintre toţi aceştia. Însă, posibilitatea abstractă a judecătorului de a face parte din completurile specializate şi constituirea acestora, prin actul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt două chestiuni distincte, dar complementare, iar lipsa constituirii completurilor specializate nu poate fi acoperită de un argument paleativ în sensul că infracţiunea reglementată de Legea nr.78/2000 a fost judecată de un complet cu competenţă generală compus din judecători care ar fi putut face parte dintr-un complet specializat, care nu a fost constituit până în anul 2019.
  • Prin urmare, Curtea constată că, indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecinţa ca numai aceste completuri să aibă competenţa exclusivă să judece, în primă instanţă, în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000. Aşadar, raportat la cauza de faţă, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr.14 din 23 ianuarie 2019 condiţiile prevăzute la par.146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condiţiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerinţelor prevăzute de art.20 din Convenţia penală privind corupţia în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupţiei.
  • Refuzul constant al unei autorităţi a statului, fie ea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a aplica o lege nu echivalează cu o cădere în desuetudine a acesteia în sensul că legea nu ar mai beneficia de autoritatea conferită inițial de către legislativ, din cauza eșecului său de a reflecta realitatea socială. Prin urmare, poziţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea art.29 din Legea nr.78/2000 a conturat o paradigmă juridică ce acordă un rol central interpretării normei în detrimentul conţinutului normativ al acesteia, ceea ce a dus la subordonarea, în mod vădit, a normei şi, în mod evident, la încălcarea autorităţii acesteia.
  • Curtea constată că refuzul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica art.29 din Legea nr.78/2000 a declanşat şi a întreţinut un conflict juridic de natură constituţională pentru perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019.
  • Curtea reţine, astfel, că, în perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a nesocotit prevederile constituţionale ale art.61 alin.(1) şi ale art.126 alin.(1), (2) şi (4) şi, implicit, ale art.1 alin.(4), iar modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament, denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de art.1 alin.(5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, reglementate de art.1 alin.(3) din Constituţie, mai exact a loialităţii constituţionale – element intrinsec al acestuia – de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă.
  • Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, adoptată de Parlament, ceea ce denotă o opoziţie/ contracarare a politicii legislative.

 

Te-ar putea interesa și: