Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României, al art.11 alin.(1) lit.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.127 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă și le-au declarat neconstituționale.

”Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.127 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.”

 

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi:

1.A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „de competența instanței la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art.127 alin.(1) din Codul de procedură civilă, precum și sintagma „care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza” din cuprinsul art.127 alin.(2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale.

 

2.A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.127 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

 

Cu privire la soluția pronunțată, Curtea a statuat, în acord și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că este necesar ca justiția să se realizeze nu numai în fapt, ci să existe și toate aparențele din care să reiasă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru ca judecata să se desfășoare în mod echitabil. În unele cauze poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, astfel încât reglementarea unor cerințe privind imparțialitatea obiectivă este necesară.

 

Raportând cele de mai sus la prezenta cauză, Curtea, pe de o parte, a reținut că stabilirea competenței facultative numai în privința judecării cererilor formulate de judecători a căror competență de soluționare revenea instanțelor de judecată la care judecătorii respectivi își desfășoară activitatea încalcă dispozițiile constituționale ale art.21 alin.(3) și art.124 alin.(2). O asemenea soluție legislativă reduce aplicarea garanției imparțialității instanței de judecată, parte a dreptului la un proces echitabil, numai la situația antereferită, astfel încât aceasta nu își atinge scopul pentru care a fost edictată, respectiv apărarea prestigiului și imparțialității justiției.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că noțiunea de „judecător” din cuprinsul art.127 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a statuat că permiterea cumulului competenței jurisdicționale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparțialitatea instanţei, contrar art.21 alin.(3) și art.124 alin.(2) din Constituție.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanțelor care au sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Oradea – Secţia civilă și Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.”, se arată în decizia CCR.