De departe, cel mai discutat şi mai analizat, cel mai întors pe toate feţele subiect, de la sfârşitul anului trecut şi până în zilele noastre, este cel al arestării fraţilor Tate.

Zilnic, se mai descoperă câte un amănunt. Unele dintre ele picante, care nu au nicio legătură cu cauza în care sunt implicaţi. Mai nou, apar „pe surse” diferite convorbiri, menite să orpileze opinia publică. Sunt misogini, sunt plini de ei, sunt plini de bani, ceea ce ar trebui să stârnească invidie, au maşini foarte scumpe, merg în croaziere de lux, ceea ce ar trebui să stârnească invidie.

Dar şi amănunte mai lumeşti: că au copii, că nevasta unuia dintre ei tocmai a născut, că unul dintre ei a trecut la islamism şi de-aia, când a fost adus la tribunal avea în mână Coranul. Culminând, zic eu, cu ştirea care ar fi trebuit să fie cutremurătoare, cu una dintre acolitele lor, care a fost poliţistă la Secţia 7, de unde şi-a dat demisia. Demisia şi-a dat-o acum vreo zece ani şi chiar dacă nu şi-o dădea, oricum, acum era la pensie.

         Nu despre aceste amănunte picante doresc să vorbim acum. Nici nu mă voi strădui să vă aduc vreunul nou. Nici măcar nu voi analiza dacă există, sau nu, probe pentru a se susţine acuzaţiile care li se aduc. Dacă stau pe bună dreptate în arest sau ar trebui să li se dea drumul. Nu voi comenta nimic nici despre faptul că, până acum cel puţin, acuzaţiile oficiale care au fost oferite opiniei publice, nu prea sunt infracţiuni. Or avea anchetatorii şi alte argumente, pe care le ţin la secret.

         Dincolo de toate acestea, care mie, personal, mi se par nişte perdele de fum, cred că ar trebui să analizăm un pic faptele care s-au petrecut în legătură cu această arestare şi să le comparăm. Fapte concrete, fiecare cu semnificaţie ei.

         Pentru că răspunsul pe care aş vrea să ni-l dăm, nu este despre vinovăţia fraţilor Tate, despre valoarea acuzaţiilor sau amănuntele picante despre ei. Ci dacă arestarea fraţilor Tate este o revenire, poate prima după atâţia ani a justiţiei de la noi, la normal, să judece şi să condamne orice vinovat, indiferent de cine este el, sau nu suntem, din nou, decât nişte marionete. Mâinile cu care se scot din foc castanele fierbinţi numite fraţii Tate.

         Să trecem, aşadar, la fapte care s-au petrecut şi care sunt comparabile.

         În luna aprilie a acestui an, a mai fost zarvă în jurul celor doi fraţi. DIICOT a făcut şi atunci descinderi. S-au confiscat calculatoare, telefoane, alte bunuri. Acuzaţiile, aproximativ aceleaşi ca şi acum. Atitudinea celor doi fraţi a fost atunci una extrem de arogantă. Unul dintre ei chiar a spus către grupul de ziarişti prezenţi la faţa locului când au fost ridicaţi, agitându-şi telefonul mobil: „Acum, dacă vreau, îl sun pe primul ministru”. S-a dovedit atunci că aroganţa lor nu era doar de faţadă. Seara erau înapoi acasă, cu cele mai multe dintre bunurile confiscate înapoiate.

Atunci, acţiunea justiţiei autohtone nu era pornită din proprie iniţiativă, aşa cum pare acum. Ci la îndemnul Amabasadei SUA, căreia un cetăţean american îi semnalase că, prietena lui, tot cetăţean american, fusese sechestrată de către cei doi fraţi. Alături de ea, o altă victimă. O fată din Republica Moldova. Până la urmă, cele două nu au mai depus plângere şi totul s-a fâsâit. Fraţii Tate şi-au văzut mai departe, liniştiţi, de treabă.

         Acum, lucrurile stau cu totul altfel. Atitudinea fraţilor Tate nu mai este deloc una arogantă. Dimpotrivă. În loc să agite telefonul şi să spună că îl sună pe premier, acum unul dintre ei a strigat în timp ce era băgat în dubă că au fost arestaţi pentru a li se închide gura şi că este posibil să fie ucişi în închisoare. La care se mai adaugă şi câteva tertipuri puerile de a îndupleca instanţa să le dea drumul, gen prezentarea în faţa completului cu Coranul în mână, şi pledoariile despre copiii lor, care au nevoie de taţi ca să crească.  Care să fie motivul acestei schimbări de atitudine?

         Să mai remarcăm şi faptul că, prima oară, au fost reprezentaţi de un avocat renumit din România, iar acum, sunt apăraţi de doi avocaţi, cărora desigur că nu le punem nicio clipă la îndoială competenţa profesională, dar care, mai tineri fiind, nu sunt atât de cunoscuţi. Iar în astfel de cazuri, foarte mediatizate, notorietatea avocaţilor contează în faţa instanţei. În discuţia pe care am avut-o cu renumitul avocat care i-a apărat prima oară, care a lucrat şi în cadrul Ambasadei României în SUA (să nu uităm că fraţii Tate, pe lângă cetăţenia britanică, mai au şi cetăţenie americană) nici măcar nu a fost solicitat.

         Spre deosebire de luna aprilie, când acţiunea a pornit în urma sesizării Ambasadei SUA la Bucureşti, de astă dată, cel puţin din datele pe care le avem până acum, pare că Justiţia română a pornit haiduceşte să facă dreptate, fără îndemnul nimănui.

         Pentru a discuta despre punctul care mie mi se pare cel mai fierbinte şi mai relevant, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, pentru a ne aminti nişte întâmplări.

         Pe 4 decembrie 2004, Christopher Vangoethem, un angajat în paza Ambasadei SUA la Bucureşti, l-a accidentat mortal pe basistul trupei Compact, Teo Peter (50 de ani), care se întorcea acasă, de la înregistrări, cu taxiul. Vangoethem greşise grav de două ori, atunci când l-a ucis pe artist. Se urcase beat la volan şi nu a acordat prioritate taxiului, care venea pe Bulevardul Dacia. Nici nu a apucat să se lumineze de ziuă. În nici două ore a fost luat de la faţa locului, de sub nasul autorităţilor române, care încă investigau accidentul, îmbarcat într-un avion şi dus în SUA. Acolo a avut loc un simulacru de proces, în urma căruia autorul omorului s-a ales cu o mustrare scrisă. Pe care nu ştim dacă a citit-o măcar.

         În anul 2016, ambasadorul de atunci al SUA la Bucureşti, e.s. domnul Hans Klemm, mergea ca la el acasă în Parlamentul României pentru a da indicaţii ca Valeriu Zgonea, pe atunci Preşedintele Camerei Deputaţilor, deci al treilea om în stat, care fusese exclus din PSD, deci urma să fie şi înlocuit din funcţie, să rămână în acea funcţie. Pentru bunul motiv că era prietenul său. Iar Zgonea a mai rămas o vreme în funcţie.

         Şi mai am încă foarte multe astfel de exemple de obedienţă, în care autorităţile legitime ale României nici nu au crâcnit în faţa unor ambasadori care se comportau aici ca nişte vătafi. Executau întocmai şi la timp ordinele primite de la ei. Sau de la şefii forurilor europene. Cel mai recent exemplu, achiziţionarea fără număr, la indicaţia UE, a vaccinurilor anticovid.

         Ce se întâmplă în cazul fraţilor Tate? Joi, Consulul Marii Britanii în România și șeful departamentului economic al Ambasadei Marii Britanii i-au vizitat pe frații Tate în arest. Adică fix a doua zi după ce acestora li s-a confirmat de către instanţă mandatul de arest preventiv pentru 30 de zile. Vizita a durat aproximativ o oră şi nu s-au făcut declaraţii de presă.

         Ia să vedem acum. Există vreo diferenţă între situaţiile prezentate? Hans Klemm, după vizita la Parlament, declara nonşalant: „Activitatea Inspecţiei Judiciare din ultimul an şi jumătate este în mod deosebit dificil de înţeles în orice alt fel decât acela că a devenit un instrument manipulat politic”. Acum, nu numai că nu s-au făcut declaraţii de presă, dar vizita consulului britanic a fost prezentată drept un fapt firesc. Să se constate dacă fraţilor Tate li se respectă drepturile.

         Iar după această vizită, fraţii Tate au rămas în arest, deşi, judecând după exemplele precende, până seara ar fi trebuit să fie acasă, ca să nu spun că reprezentantul Ambasadei Regatului Unit ar fi plecat direct, cu ei de mânuţă.

         Concluzia, analizând aceste fapte, vă las să o trageţi fiecare dintre dumneavoastră. Eu v-o spun pe a mea. Cred că Afacerea Tate nu are nicio legătură cu România. Că există în spatele lor cineva care a vrut să scape de ei. Pentru că au făcut, sau, dimpotrivă, pentru că nu au făcut ceva. Ceva ce poate nu o să aflăm niciodată. Iar justiţia de la noi este folosită pentru a îndeplini acest ordin. M-aş bucura să nu am dreptate. M-aş bucura ca justiţia noastră să fie capabilă să strângă probe, să judece şi să condamne pe vinovaţi, indiferent cine ar fi ei şi ce ambasadori le iau apărarea.

         Să vedem în continuare desfăşurarea procesului dar, mai ales, probele şi motivările instanţelor pentru deciziile pe care le iau.