Alexandru Kocsis, membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), a postat pe pagina sa de socializare un mesaj în care aduce acuzaţii foarte grave colegilor săi din aceată instituţie.

Kocsis scrie în mesaj că aceştia au devenit nişte „leneşi şi nesimţiţi, demotivaţi şi lipsiţi de orice urmă de respect” faţă de cetăţeni.

De asemenea, Kocsis acuză şi pe angajaţii Poliţiei municipale care nu au acţionat promt pentru salvarea vieţii Alexandrei, fata de 15 ani ucisă cu bestialitate la Caracal.

Redăm integral mesajul lui Alecandru Kocsis postat pe Facebook

„De când am citit prima dată despre drama copilei omorâtă de monstrul din Caracal m-am gândit la o mulţime de lucruri şi am trecut prin toate stările sufleteşti posibile. De vineri dimineaţă urmăresc continuu subiectul şi nu mă pot opri.

Când am citit prima dată ştirea, primul lucru la care m-am gândit a fost fetiţa mea cea mare, Maya. Am făcut numai proiecţii negre pe care nu le voiam ȋn mintea mea şi totuşi nu mi le puteam scoate din cap. M-am gândit şi la parinţii fetei, la şocul lor, la suferinţa lor şi am făcut alte proiecţii şi asocieri punându-mă pe mine ȋn locul lor. Ceva inimaginabil, simţeam că mă sufoc doar când mă gândesc, dar nu puteam să opresc aceste gânduri. Cumva, rezumăm totul la noi, reducem evenimentele din jurul nostru tot la persoana şi la viaţa noastră. Cumva, facem ca şi furia, teama şi revolta să fie tot despre noi.

M-am gândit la curajul Alexandrei, cum a reuşit ea să se elibereze şi să ia telefonul agresorului. Cât de inteligentă a fost, câtă stăpânire de sine trebuie să fi avut şi câtă speranţă a simţit când a reuşit să apeleze 112, să vorbească cu poliţia şi să le dea atâtea detalii. Pe urmă m-am gândit ce spaimă a cuprins-o pe această copilă când a fost surprinsă de acel monstru vorbind la telefon cu poliţia.

Oare ar fi trăit mai mult dacă nu lua telefonul, oare avea mai multe şanse? Atâtea ȋntrebări şi scenarii chinuitoare şi dacă mie ȋmi vin ȋn minte şi nu ȋmi dau pace, mă gândesc oare prin ce trec parinţii fetei. Chiar şi acum când scriu, proiectez fără să vreau, ȋmi vine ȋn minte tot fetiţa mea Maya şi simt că mă sufoc numai la gândul că ar putea să i se ȋntâmple vreodată ceva atât de groaznic.

I-am povestit copilului meu despre această tragedie. Maya are doar nouă ani, dar i-am spus pentru că vreau să reţină câteva detalii care ȋţi pot salva viaţa. Vreau să reţină măcar un tipar, un traseu de risc al unor astfel de evenimente şi vreau să mă ia ȋn serios când discutăm despre pericole nevăzute, despre faptul că nu orice faţă zâmbitoare este obligatoriu şi o persoană bună, că nu orice vorbă frumoasă are ȋn spate şi intenţii bune şi ȋn general, că mulţi oameni nu sunt ceea ce par a fi la prima vedere (şi ȋntr-un sens şi ȋn celălalt).

Am reluat discuţiile despre vorbitul cu persoane necunoscute. I-am spus cât de periculos poate fi să te urci ȋn maşină cu un necunoscut care nu ştii de unde vine şi nu ştii ȋncotro se duce. Am reluat scenariile cu „ce faci dacă cineva vrea să te ia cu forţa”. Tot felul de discuţii cu speranţa că aşa o voi ţine mai ȋn siguranţă şi fără să fiu ipocrit, discuţii care să mă facă pe mine să ma simt mai bine şi mai ȋn siguranţă.

În urma unor asemenea drame, pot rămâne şi lucruri utile, pentru că a spune “bune” ȋntr-un asemenea context sună ȋngrozitor. Părinţii pot deveni mai vigilenţi, copiii pot deveni mai precauţi, instituţiile pot deveni mai eficiente şi angajaţii din instituţii mai responsabili.

Acum, la televizor, 80% dintre discuţii sunt focusate pe „autorităţi”, „cum au acţionat autorităţile”, „cine sunt responsabilii”. Despre educaţie, prevenţie sau cauze structurale foarte, foarte puţin.

E momentul anchetelor, al răfuielilor şi al oportuniştilor. Ne vor arăta şi nişte vinovaţi, unii pe bune, alţii fără implicare sau răspundere directă. Se va profita de tragedie ȋn fel şi chip, pentru capital de imagine, pentru a plăti poliţe, pentru a da pe unii afară vacantând posturile pentru alţii şi tot aşa. Va fi mult zgomot, acuzaţii ȋncrucişate, fugă de răspundere, demiteri şi, cel mai probabil, totul se va ȋncheia cu iniţiative heirupiste de modificare a legii X sau a legii Y. Iniţiative care vor petici o problemă şi vor genera alte două.

Nu vom vedea o schimbare reală pentru că nu se va aduna o masă critică de decidenţi care să renunţe la tentaţia meschină de a căpuşa o tragedie şi să pornească o schimbare structurală la nivelul instituţiilor şi de mentalitate la nivelul angajaţilor din instituţii.

De-a lungul anilor, un proces de eroziune lent, dar sigur a măcinat instituţiile din România şi pe oamenii care lucrează ȋn aceste instituţii. Nu prea mai există mai există prestigiu instituţional, vocaţie profesională, mândrie sau respect instituţional. Respect nu prea mai există nici dinspre instituţii către cetăţeni şi nici dinspre cetăţeni către instituţii.

Mentalitatea a fost viciată, este mult putregai acolo. Trebuie “reparată” mentalitatea funţionarului public sau a angajatului la stat, ca să fiu mai generic.

Vă dau un exemplu, tatăl Alexandrei. Se duce omul distrus, ȋngrijorat, desfigurat de teamă pentru fiica sa la secţia de poliţie pentru a reclama dispariţia. Acolo, poliţistul de serviciu, ȋncearcă să ȋl determine să se răzgândească şi să nu depună plângere. Îl ȋntreabă dacă e sigur că fata nu „a plecat cu vreunul”. Îi spune că de obicei ȋn asemenea cazuri de dispariţie fetele se ȋntorc după 2-3 zile. Când vede că omul insistă, pentru că e tată şi ştie ce copil are acasă, ȋl spune ameninţător că va fi bun de plată dacă se dovedeşte că fata (de doar 15 ani) a plecat cu vreunul. De ce a făcut asta poliţistul care trebuia doar să ȋnregistreze sesizarea omului? Din lipsă de responsabilitate, superficialitate şi nu ȋn ultimul rând, LENE. Nu voia să se ȋncarce cu un dosar ȋn plus, pentru că odată ce ȋnregistra acea plângere era obligat să o lucreze.

Nu generalizez, nu sunt toţi aşa, dar sunt destui angajaţi la stat care şi-au pierdut orice urmă de mândrie profesională, orice foame de rezultate, orice sentiment de empatie faţă de persoana care sta ȋn faţa biroului sau ghişeului lor. Mulţi au ajuns nişte roboţei cu bateriile epuizate, leneşi şi nesimţiţi, demotivaţi şi lipsiţi de orice urmă de respect. Zac pe nişte locuri de muncă, le ţin ocupate şi aşteaptă să treacă luna ca să vină ziua de salariu.

Să nu creadă cineva că s-a ajuns aici pentru că angajatul de la stat este o altă specie de om, care s-a nascut leneş şi nesimţit. Nu, s-a ajuns aici ȋn urma unui lung proces de erodare instituţională. Nesimţirea şi lenea unora dintre angajaţii la stat este un efect, o consecinţă. Cauzele sunt ȋn structura instituţiilor şi ȋn regulile de funcţionare a statului.

Pentru ca fiica mea, fiicele mele, copiii noştri ai tuturor, să fie mai bine protejaţi şi mai bine serviţi de către statul nostru, trebuie să lucrăm la fundaţie şi mentalităţi. Simple modificări legislative, iniţiate la concurenţă de către 3-4 partide ȋn acelaşi timp, nu vor schimba lucrurile şi nu ne vor proteja mai bine.

Doar să dăm poliţiei mai multă putere de intervenţie nu va schimba mentalitatea nesimţitului de la secţie. Doar să achiziţionăm tehnologie mai performantă de localizare, nu va energiza operatorul uman. Legile pot fi schimbate mâine, aparatura poate fi cumpărată mâine, dar principiile de funcţionare, etica şi mentalitatea oamenilor trebuie lucrate ȋncepând de mâine şi continuând ani de zile.

Tragedia de la Colectiv nu a schimbat mai nimic la nivel de mentalităţi. Poate tragedia acestui copil va schimba ceva”, a scris Alexandru Kocsis pe Facebook.