Cât de greu e să faci un doctorat pe bune? | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI

Cât de greu e să faci un doctorat pe bune? | DISTANȚE, DEMONI, AVENTURI

În toamna lui 1996, când mi-am început doctoratul la Michigan State University, regulile cereau ca fiecare nou doctorand să aibă parte de o sesiune de îndrumare cu un coordonator desemnat de universitate. Am așteptat întâlnirea aceea alături de alți cinci geometri veniți din toate colțurile lumii.

 Unul dintre colegii mei era un bărbat solid, blond, cu barbă, cu niște umeri largi, un om care zâmbea rar. Am stat mult de vorbă, în ziua aceea prima oară, apoi în mai multe ocazii. Petrecuse ani întregi în serviciul militar american, și luase parte, între alte misiuni, la intervenția militară din Grenada, precum și la cea împotriva lui Noriega, din Panama. În Panama, atunci când elicopterele au coborât un desant de soldați într-o zonă rezidențială, el coborâse cu tot armamentul din dotare pe o funie. Se considera norocos că nu deschiseseră focul în el în timp ce cobora din elicopter. Șapte ani mai târziu plănuia să facă un doctorat în matematică. Avea proiecte mari: urma două cursuri la Michigan State, preda două cursuri ca asistent, iar în două după- amiaze pe săptămână conducea mașina spre Ann Arbor (la vreo oră distanță pe autostradă), unde urmărea seminarii de cercetare la University of Michigan. Parcă era în continuare în trupele speciale, motivat de o neliniște uriașă. Seara, stătea și lucra la el în birou până târziu, cu ușa deschisă, cu trei cărți deschise în fața lui, ca și cum ar fi citit simultan. Avea obsesia aerului curat și o toleranță zero față de cei ce fumează. După două luni a renunțat la călătoriile spre Ann Arbor, cele două cursuri pe care le urma se dovedeau a fi prea intense, nu mai avea timp de nimic. Mi-a spus că se simte asaltat de prea multă informație, că până la urmă toată ideea asta cu doctoratul măsoară cât de repede mintea omului poate procesa informațiile cu care se confruntă. Apoi, surprinzător, în noiembrie, s-a prezentat la directorul de program și l-a anunțat că se retrage: doctoratul în matematică nu era pentru el. Nu și-a luat rămas bun de la nimeni. A plecat. Pe atunci luasem obiceiul să stau să lucrez la birou până la miezul nopții. Într- o seară, aproape de miezul nopții, din biroul alăturat am auzit un cânt neașteptat: trebuie să fi fost un soi de flaut, un instrument pe care nu-l mai auzisem. Era un fel de doină, o tânguire de adâncă sensibilitate, cu modulații orientale, exotice. A cântat așa vreme de vreo oră, cu o mână sigură, de înaltă măiestrie. Apoi am auzit ușa de alături deschizându-se, și pașii îndepărtându-se pe coridor. Acesta fusese un doctorand originar din Taiwan, căruia conducătorul de doctorat îi spusese că i-a verificat calculele, și că îi confirmă că a rezolvat problema (îngrozitor de dificilă) pe care o avusese de abordat în teză, și că îi acordă permisiunea să-și susțină teza primăvara viitoare. Imediat ce primise mesajul, omul se întorsese în birou și începuse să cânte. Petrecuse cu totul șapte ani în programul acela de doctorat, dintre care în ultimii patru lucrase la teză