În toamna lui ’97 se împlineau cinci ani de când venisem de la Constanţa, în Bucureşti, să mă fac ziarist şi devenisem reporter printre navigatori şi marinar printre gazetari
Cu bănuţii pe care nu îi dădusem pe femei şi cocârţ, prin zecile de porturi vizitate, îmi cumpărasem o garsonieră miştocuţă în Politehnică. Atâta doar că era goală puşcă. Drept pentru care mi-am luat iar lumea în cap şi am plecat iar pe mare, cu cargoul Războieni, prin Oceanul Indian, să fac rost de bani de mobilă. Lucru care mi-a priit, că în rada portului Yangoon, unde am stat o săptămână, le-am luat banii curvelor birmaneze la BlackJack. Practic, ce produceau fetele noaptea prin cabinele băieţilor, îmi dădeau mie şi unui alt tovarăş de joacă, la cărţi. Erau înebunite să parieze şi, cinic, am profitat de naivitatea lor, chit că dealer era chiar mama-san. Fără să trişez! M-am întors, în decembrie, am mobilat coteţul şi, în ianuarie ’98, am devenit cât se poate de însurat cu o studentă la medicină în ultimul an. Mi-am zis că, la urma-urmei, cu o căsnicie cu toţii suntem datori.
O lună de miere de unul singur
Imediat după nuntă, am plecat în luna de miere. Singur... Am peregrinat prin Marea Roşie, cu cargoul Star, ex- Făgăraş, prin porturile Eritreei – unde am dat de faimoasele negrese cu ochi albaştri – şi m-am repatriat din golful Aqaba, de la Eilat, din Israel. La întoarcere am constatat, uimit, că luna mea de miere solitară nu fusese tocmai pe gustul tinerei şi cuminţicii mele neveste. În urma unor dezbateri conjugale mi-am luat angajamentul că nu mai calc pe mare ever. Asta a durat până în toamna anului 2000 când, la un şpriţ şi o saramură de pe terasa Calul de Mare, din Constanţa, Comandantul Costică Barbu, care fusese secund spre finalul ultimului meu voiaj în China, m-a întrebat de ce nu mă bag la un înconjur al lumii, în 88 de zile, cu una din navele companiei franţuzeşti CMA CGM. Mi s-au încins neuronii pe loc. La o astfel de perspectivă nici nevasta nu prea mai avea argumente să mă reţină acasă.
O rută de poveste
În trei săptămâni eram deja plecat cu Matisse, unul din cele două portcontainere ale companiei care făceau „en tour du monde”. Numai că am prins doar o jumătate de periplu. M-am îmbarcat la Auckland, în Noua Zeelandă, după un zbor infernal, din trei bucăţi, pe parcursul a 42 de ore, pe ruta: Bucureşti-Londra-Hong Kong-Auckland. Să mă vedeţi mereu dacă vă mint, da’ oraşul ăla mi s-a părut a fi ideal. Am stat două zile acolo, timp în care n-am dormit deloc. O să vă enervez cu poze altădată. Apoi, am plecat spre Noumeea, Noua Caledonie. Un paradis de limbă franceză. Am mai scris despre el şi nu mă mai repet. Aici mi-am luat viză de Australia. Consulul australian din Noumeea mi-a dat-o abia după ce s-a uitat atent la zecile de vize din paşaport, mai ales la cea americană şi cele câteva Schengen. Era limpede că nu vroiam să mă stabilesc acolo.
Au urmat Brisbane, Sidney şi Melbourne. Şi despre astea am mai scris. Întoarcerea a fost cam banală, cu escale deja bătătorite: Jakarta, Singapore, Colombo, Port Said, La Spezia şi Marsilia, loc în care m-am debarcat. Din decembrie 2000, până după divorţul care a venit peste opt ani, mi-am petrecut, ca un tâmpit ce eram, toate concediile, împreună cu soţia, în graniţele ţării, cu mici excursii pe la unguri, ucraineni şi bulgari. Da, ca un tâmpit. 
Recomandările noastre
