"Uite, pe aici era iarbă, şi toate străzile astea erau pavate. Şi grădini peste tot". Aşa îşi alerga tinereţea, în urmă cu cincizeci de ani, Vasile Tripa. Prin Bucureşti, la intersecţia străzilor Latină cu Spătarului. Timp de câteva secunde, bătrânul venit de la piaţă cu trei plase de zarzavaturi în mâini a avut o flacără interesantă în ochi.

Apoi i-a ridicat şi, de parcă atunci i-ar fi deschis după un vis, a început să denunţe anii în care Bucureştiul lui s-a transformat în Bucureştiul "lor". Stăm de vorbă în spatele Casei Melik, una dintre cele mai vechi clădiri ale Capitalei. În faţa noastră, peste clădiri, copaci şi blocurile alipite de comunism acestei zone, se vede celebrul turn Millenium Business Center.

"Este un dezastru. Uită-te la Libra Bank şi alte porcării pe care le-au făcut aici. Ce vedeţi acum aici este lucrarea unor nemernici, care ne conduc", spune bătrânul, privind spre cele câteva blocuri care, din înălţimea lor, par a-i batjocori pe arhitecţii secolului XIX, care au făcut din această zonă o minune a Bucureştiului. O minune care a dăinuit câţiva zeci de ani. La 50 de metri de Casa Melik, astăzi Muzeul Theodor Pallady, găseşti trei ziduri fără tavan, cu faianţă pe alocuri, unde s-au strâns câteva grămezi de gunoi. "A fost aici o alimentară - ne lămureşte nea Vasile. Nu au avut loc de ea şi acum e groapă de gunoi. Groapă de gunoi şi WC public. E ţara nimănui". Artă, ruină, jeg

Bucata aceasta de oraş este caracteristică tuturor zonelor vechi ale Bucureştiului. În acest oraş, arhitectura trecutului îşi prezintă rareori interioarele. Asta nu ar fi de neînţeles. Casele au aparţinut cuiva, au ajuns la moştenitori, nu puteau fi toate transformate în muzee. Problema e că, deşi ochiul e liber să le vadă, nici exterioarele nu dau nobleţe istoriei. Arta de altădată s-a prefăcut în ruină şi, de ce să ne ferim de cuvinte, în jeg.

Căci altfel nu se poate numi o casă mărginită de un magazinaş infect, încropit din bucăţi ciuruite de plastic transparent. Şi culmea, în aceeaşi curte cu magazinul hidos, se află o clădire construită în anul 1886. Să îi spunem clădirea "Aici nu stă nimeni". Dacă ai citit romanul lui Călinescu (Enigma Otiliei), ai impresia că pasajele de carte care descriu casa se unesc într-o imagine, iar imaginea aceasta îţi apare în faţa ochilor, pe Spătarului 19. Intelectualul din zid

După un gard viu a cărui formă a scăpat de mult de sub control, se înalţă o casă cu parter înalt, a cărei intrare este dominată de o marchiză. Fierul forjat al acesteia a ruginit, iar casa aceasta plină de poveşti de pe vremuri se degradează întruna. Tencuiala cade, ornamentele din stuc sunt roase, iar întreaga construcţie îşi mânjeşte propriul trecut, ca un intelectual ramolit, care, după ani de glorie, începe să debiteze enormităţi.

"Se spune că este casa din Enigma Otiliei", spune un pictor care stă în apropiere. Descrierea lui Călinescu pare să îi dea dreptate. În acte, casa de la colţul Latinei cu Spătarului apare ca fostă proprietate a sopranei Elena Teodorescu, în care au fost filmate, în 1961, scene din filmul Hariclea Darclee. O casă a cântecului, în care astăzi se aud oameni chemând câinele la o porţie de oase. Stilul tabla în gard ... Casa pictorului, mai exact grădina sa, păstrează o bucată din Bucureştiul interbelic. Artistul a cumpărat casa şi grădina în 1986. Aleea poartă câteva din dalele vechiului pavaj al străzii, care urmau să fie aruncate sau îngropate sub stratul de bitum. "În 1986, aici era groapa de gunoi a cartierului. Cum este grădina aceasta a mea, aşa arătau toate grădinile între războaie", spune pictorul.

Apoi explică, plastic. "În perioada interbelică, acestea erau nişte străzi plăcute pentru a te saluta. Aşa am citit, am auzit. Oamenii stăteau la o cafeluţă şi se salutau prin gardurile de fier forjat. Cei din curte îi salutau pe cei de pe stradă şi schimbau o vorbă. Era ca un ritual". "În comunism, apare tabla în gard. Iar grădinile dispar. Nu îşi mai aveau locul, trebuia să creşti o găină, să ai un coteţ, ceva, nu flori". ... şi al borcanelor de sticlă

Spune că zona aceasta s-a degradat începând din comunism, iar, după 1989, totul s-a prăpădit mai tare. "Cele mai monstruoase blocuri din Bucureşti sunt cele din Nicoreşti (n.r. Strada Toamnei, în apropierea restaurantului Nicoreşti). S-au pus etaje aiurea, iar, când blocul părea gata, s-au mai pus deasupra. E ca o arcă a lui Noe deasupra blocului. Iar toate construcţiile astea de birouri sunt nişte borcane de sticlă. Blocul de la Armenească (Millenium) este urât ca formă. Când mergi spre Universitate şi vezi, prin sticlă, oamenii în birouri, ai impresia unor magazii puse una peste alta".

Din grădina sa desprinsă din alt Bucureşti, omul se încumetă la o concluzie: "Să transformi astfel un oraş şi aşa mutilat înseamnă să îi distrugi personalitatea. Dar cum se poate altfel, când, zic eu, 90% dintre clădirile de după 89 sunt ilegale".

Iar, despre casa "Aici nu stă nimeni", pictorul crede că vina prezentului jalnic o poartă administraţia, nu oamenii care stau în ea. "E un chiriaş. El nu ştie de istoria locului. Păi, uite, i-am zis odată: "Vecine, uite să s-a stricat abajurul!". Şi el l-a reparat cum a ştiut el, dar valoarea piesei s-a pierdut. Aici ar trebui să intervină administraţia, să îi rezolve omului problema locativă şi să facă un muzeu, o casă a culturii". Arhitectura calitate vs arhitectura cantitate Dacă iei la pas zona, vei vedea că unele case au fost renovate şi şi-au recăpătat gloria. Pe strada Silvestru, vei găsi un restaurant mândru, pe Corbeni o superbă casa din cărămidă, iar pe Luca Stroici o clădire în culori tomnatice. Dar, totodată, vei găsi blocurile ciudate de pe Franzelarilor şi alte clădiri care s-au luat la întrecere cu bisericile, de parcă arhitectura ar însemna cantitate, nu calitate. Şi multe case lăsate de izbelişte.  

Din acest bazar al arhitecturii bucureştene poţi scăpa într-un singur mod. Elena Stoicescu are 82 de ani, iar vremurile când zona arăta bine sunt atât de depărtate încât nici amintirile nu răzbat până astăzi. "Clădirile astea pe care le vedeţi (arată spre câteva galbene şi prăpădite din apropiere) au fost restituite şi oamenii efectiv nu au bani să le facă. Nici când au fost la ICRAL nu s-au făcut cine ştie ce reparaţii, acum cad bucăţi din ele pe trotuar, trebuie să fi atent. Dar e frumos la Melik, casa de aici". Casa Melik - lecţia de supravieţuire Casa Melik, astăzi Muzeul Theodor Pallady, este peste drum de "Aici nu stă nimeni". Gard din fier forjat, care lasă ochiului priveliştea grădinii. Dincolo de flori, o casă într-un stil diferit de cel al zonei. Un stil pur tradiţional, cu un imens cerdac din lemn la etaj, închis cu geamuri. Seamană oarecum cu Casa de Târgoveţ din Ploieşti. Nu întâmplător, deoarece ambele au fost construite în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.

În acea vreme, casa a aparţinut unui dregător din Ţara Românească, iar apoi a fost cumpărată de un bogat negustor armean. Acesta o renovează în 1822, fără a se atinge de aspectul zidurilor exterioare, făcând doar mici adăugiri şi modificări ale interiorului. Armeanul îi oferă casa fiului, a cărei moştenitoare, Ana, a fost soţia lui Jacob Melik, arhitect întors în ţară în 1844, după studii de arhitectură la Paris. Jacob Melik renovează casa în 1857, dar nici el nu i-a modificat specificul şi stilul. După moartea soţului, Ana îşi va găsi sfârşitul după un incendiu care a cuprins clădirea.

Dar povestea casei Melik mergea mai departe şi un nepot al lui Jacob şi Anei Melik, Eugen, va renova clădirea cu sprijinul arhitectului Paul Smărăndescu, pentru a îndeplini dorinţa testamentară a Anei. Proprietăreasa dorea ca imobilul să servească drept "azil de văduve sărace". A fost folosită în acest scop o bucată de vreme, devenind în 1971, după ce parohia armenească a donat-o municipalităţii, gazdă a Colecţiei Serafina şi Gheorghe Răut.

Răut a locuit mult timp în Place Dauphine din Paris, unde s-a împrietenit cu Theodor Pallady. Multe dintre lucrările pictorului au fost păstrate de Răut în colecţia personală, care cuprinde şi alte opere de artă, fie că vorbim de pictură, sculptură, orologerie, ceramică, decoraţiuni sau mobilier. Răut a donat colecţia statului român, care a expus-o în Casa Melik. Simplitate cu stil

Muzeul, pe care îl puteţi admira în imaginile din galeria de mai sus, are opt săli. Dintre toate încăperile, cele mai spectaculoase sunt coridorul de la etaj şi cerdacul. Dacă primul atrage prin caracterul clasic dat de lemnul închis la culoare (nuc, stejar) din pardoseală şi tavan, cerdacul este spaţiul simplităţii absolute. Liber, pare un spaţiu care îşi cedează valoarea grădinii din jur.

În muzeu, câteva pânze prezintă tocmai frumuseţea arhitecturii urbane. În Paris. În "Vedere din Place Dauphine", Pallady prezintă magia unora dintre cele mai vechi clădiri ale capitalei franceze. Alte lucrări, ale lui Alexandre Defaux, prezintă un oraş al zidurilor-artă. Interesant este că imaginile de astăzi arată că zonele s-au schimbat, dar spiritul lor nu.

La plecare, la ieşirea de pe Spătarului pe aglomeratul bulevard Carol I, un grup de muncitori lucrează la faţada unei clădiri vechi. Ornamentele de sub streaşină şi din jurul geamurilor cad sub lovitura uneltelor, în mormanele de moloz.