N-am fost niciodata pe stadion.
Si n-am citit niciodata o carte despre fotbal. Romanul „Febra stadioanelor” (Editura Polirom) al britanicului Nick Hornby mi-a picat in mana printr-un pariu cu accente tandru-misogine.
La capitolul prejudecati, am tinut pariul pentru ca il stiam deja pe Hornby ca scriitor de divizia A, din „High Fidelity” si „Totul despre baieti”, dar si pentru ca nutream speranta perversa ca „Febra stadioanelor” n-ar fi de fapt un roman despre fotbal. Si ca ar aluneca, macar pe alocuri, inspre acea abordare „metafizica” a problemei, care mi-ar permite sa astern pe hartie diatribe indelung refulate.
De genul: de ce atunci cand un fotbalist te emotioneaza pana la lacrimi simti nevoia sa-l compari cu ceva exterior paradigmei jocului care te-a cucerit, ca si cum ai vrea sa-l „inalti” sau sa-l scoti din „regnul” lui? Exemplele ar fi exprimari de tipul „un poet al piciorului stang”, „un cavaler al jocului cu balonul rotund” etc.
In cartea lui Nick Hornby, fotbalul nu e nici metafora, nici filosofie, divertisment, evadare sau teava de esapament. E pur si simplu scheletul care vertebreaza viata de zi cu zi a personajului principal, o insecta ciudata, adica un microbist absolvent de Cambridge. Celalalt personaj al romanului este echipa Arsenal, o echipa antipatica, dura, nespectaculoasa, greu de invins.
Ce ma socheaza in romanul lui Hornby e povestea unei loialitati de-o viata, a carei natura, pentru un nemicrobist, sfideaza orice comparatie. Seamana cu dragostea la prima vedere, dar nu e, pentru ca incepe prin dezamagire - care este, cica, starea naturala a suporterului. Seamana cu casnicia, dar nu e, pentru ca exclude aventurile extramaritale.
Seamana cu o vocatie, pentru ca nesocoteste judecatile estetice sau morale - loialitatea pentru Arsenal trece dincolo de distinctii ca fotbal urat sau frumos si rezista chiar si cand pe stadion curge sange - si poate ca exact asta e.
Care ar fi implinirea vocatiei de microbist? Intalnirea cu tatal, adica punctul de contact cu restul vietii tale, asa cum o evoca Hornby in ultima fraza a romanului. Foarte comic, dar si foarte trist pe alocuri, „Febra stadioanelor” m-a convins ca (1) a privi chiar inseamna uneori a face si (2) fotbalul nu are nici jumatate din literatura pe care o merita.
Recomandările noastre
