Există un episod mai puțin cunoscut în biografia lui Caragiale. Mai puțin cunoscut și aproape neverosimil.
N-aș fi aflat niciodată ce i s-a întâmplat scriitorului în 1911, cu un an înainte de moarte, dacă în 1990 nu m-ar fi invitat la el acasă Octavian Ghibu, fiul cunoscutului luptător pentru întregirea României, Onisifor Ghibu. Octavian Ghibu tocmai pregătea pentru tipar un volum de memorii ale tatălui său, care încetase din viață în 1972. Îngrijitorul ediției voia să afle și părerea mea despre viitoarea carte, aflată încă în stadiul de dactilogramă. Așa am avut prilejul să citesc, printre altele, o evocare avându-l în centrul atenției pe Caragiale.
După cum se știe, Caragiale s-a stabilit în 1904 la Berlin, hotărât să nu se mai întoarcă nicodată în România, după ce fusese acuzat pe nedrept de plagiat, și a murit în capitala Germaniei în 1912. Iată însă că în 1911 el a locuit timp de trei luni la Arad, după o sciziune apărută în cadrul Partidului Național Român. Adepții unei politici ferme și realiste în relația cu abuzivele autorități maghiare, supranumiți „tinerii oțeliți”, erau grupați în jurul revistei „Tribuna” din Sibiu, în timp ce „bătrânii”, considerați de noua generație concilianți și depășiți de situație, foloseau ca mijloc de luptă politică revista „Românul”din Arad. Scrisă mai bine, cu nerv publicistic, și bazată pe o serioasă documentație, revista „Tribuna” (printre ai cărei colaboratori se numărau tineri scriitori ca Octavian Goga, Ilarie Chendi, Șt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Sextil Pușcariu) câștiga vizibil teren în disputa cu cei de la „Românul”. Alarmați, „bătrânii” l-au chemat în ajutor pe Caragiale, sperând că scrisul lui caustic și prestigiul de care se bucura în tot spațiul românesc va salva situația.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ce dezamăgire! În cele trei luni cât a stat la Arad, Caragiale a scris puțin și neinspirat, nereușind să încline balanța în favoarea bătrânilor. În plus, făcând parte din prezidiile unor adunări politice, îl imita involuntar pe propriul său personaj, Trahanache. Tocmai el, care ironizase cu mare vervă limba de lemn a discursurilor politice, folosea acum în mod curent această limbă!
Culmea este că „tinerii oțeliți”, admiratori ai marelui scriitor, în loc să jubileze înregistrând acest nou insucces al adversarilor lor politici, simțeau o strângere de inimă văzând cum idolul lor se făcea de râs. Ca să îl determine pe Caragiale să înțeleagă în ce situație ridicolă se află, ei îi pun la cale o farsă, compunând o scrisoare, în stilul lui Farfuridi și Brânzovenescu, despre o posibilă trădare care pune în pericol partidul. Caragiale, mai puțin precaut chiar și decât Trahanache, ia în serios scrisoarea, se agită, nu știe cum să reacționeze, până când Octavian Goga îi spune deschis:
„− Ce să-ți spun, nene Iancule? Iată- te, în sfârșit, și pe dumneata victimă! Nene Iancule, totul este o farsă.” (...) te-a ajuns și pe dumneata acuma Nemesis. Ai râs de toată lumea în scrierile dumitale, acum ai ajuns să râdă lumea de dumneata!...”
Caragiale înțelege în sfârșit că nare vocație pentru viața politică (deși avea vocație pentru observarea ei) și părăsește în grabă Aradul înapoinduse la Berlin.
Se va întoarce în anul următor, definitiv – povestește Onisifor Ghibu −, „nu în Ardealul marii lui decepții, ci în Țara Românească liberă, pe care o părăsise cu ani în urmă într-un moment de mare supărare. Se va întoarce, însoțit de membrii îndoliați ai familiei sale și așezat într-un sicriu greu de metal, acoperit cu imense grămezi de flori, spre a-și dormi somnul de veci în cimitirul Bellu, nu departe de marele său prieten Mihai Eminescu”.
Recomandările noastre
