Eu am votat prima dată pe vremea lui Ceaușescu. Mă îmbrăcasem frumos ca pentru un eveniment important și m-am dus la școala generală din cartier să votez.
Când am intrat în sală și-am dat buletinul, am primit o garoafă și felicitări de la un tovarăș. Știau comuniștii cum să te gâdile, chiar dacă votul era obligatoriu. Știu și acum dar nu cu garoafe și felicitări ci cu făină, ulei, zahăr și bani. Nu mai țin minte ce-am votat, probabil deputații în Marea Adunare Națională care aveau să-l aleagă în unanimitate pe cel mai iubit fiu al poporului, în urale, aplauze și pupături în fund de la distanță.
Nimeni nu se apropia de Ceaușescu înainte de a fi dezinfectat, căutat de dinți ca pe cal la târg, verificat până-n a 7-a spiță de boli cronice sau infecțioase, nici măcar pionierii care erau desemnați să-i ofere buchete de flori. Era obligatoriu să fie și frumoși, lui Ceaușescu îi plăceau doar oamenii frumoși și după cum se știe, nu-i plăceau obezii, altfel nu ne-ar fi administrat alimentația aceea științifică bazată pe copite de porc, tacâmuri de pui, parizer și soia.
Cum spuneam, am votat pe vremea lui pentru prima oară. Acum, după atâția ani, un al fiu al poporului pare să se nască din țărâna cimitirelor teleormănene, din spuma apelor din Beiu și din zăpezile cât casa din ultimii doi ani. Istoria dă semne de răzbunare pentru că se simte neglijată. Apucăturile bolșevice și cultul personalității se zbat să iasă din uitare ca milioanele de zombi ai lui Dragnea, în zdrăngănit de oase, în scârțâit de capace de sicrie și uși de criptă. Trecutul vrea să ne ajungă din urmă cu orice preț, mai ales că simte terenul fertil în care-și poate înfige sămânța buruienii greu de stârpit, buruiana roșie ce se crede trandafir. Și noi, resemnații, o privim încolțind, crescând, făcând la rândul ei semințe gata să se scuture în jur, înmulțindu-se în voie. Mai este timp, ne spunem în gând, nu e totul pierdut, amânând zi după zi efortul de a ne apleca s-o smulgem din rădăcină, s-o călcăm în picioare, s-o stârpim pe vecie.
Ne puteți urmări și pe Google News
O nouă eră roșie răsare din nepăsare, din comoditate și sictir ancestral. O nouă epocă al celui mai iubit fiu al poporului pare să se ițească din nostalgie și lenea de-a ieși la vot. Disprețul politicienilor, trufia și faptul că-și desconsideră alegătorii sunt temelia dezamăgirii și a lipsei de reacție colectivă. Sindromul căciulii în mână în fața politicianului, a baronului, umilința și capul plecat în speranța ca sabia să nu-l taie, par a fi singura modalitate de existență pe care o cunoaștem.
La toate astea se adaugă speranța ajutorului divin care nu mai vine, și uite-așa ne ducem generație după generație, lăsând moștenire putregai și frică ca și cum viețile nu ne-am aparține nouă ci mereu unui partid, unui politruc, unui îmbuibat, unui șef. Sărăcia și lipsa educației sunt privite ca făcând parte din destinul nostru, lăsate la voia norocului și le dăm cu bună știință puterea celor mai răi, mai urâți și mai săraci sufletește dintre noi.
Și cât de puțin ne costă să schimbăm din temelii acest sistem dezastruos, cât de puțin efort avem de făcut ca să ieșim la liman... Cât de liber poți să te simți știind că ai girat prin nepăsarea ta repetarea aceleiași greșeli neasumate și neîndreptate la timp? Cât de neglijat, de subestimat și disprețuit te poți simți când și românitatea ți s-a confiscat și și-au adjudecat-o alții ce n-au nimic în comun cu patriotismul ci-l folosesc doar ca să-și asigure, să-și consolideze și să-și perpetueze dominația trufașă și lacomă asupra ta?
Noi ar fi trebuit să-nvățăm demult că proverbul acela, ”capul plecat, sabia nu-l taie” e cel mai distructiv din cele inventate până acum. Gâtul capului plecat are în jurul său un laț ce-l strânge. Un laț mânuit cu măiestrie de ei, cei ce ne conduc, de care trag când ai tendința să te îndepărtezi, să evadezi, să-ți iei libertatea. Te resemnezi ca un câine care crede că așa trebuie să fie viața lui, legat și limitat la un cerc bătătorit pe care și l-a făcut în perimetrul permis de funie. Capul plecat va fi ținut plecat pentru că nu se mai teme nimeni de el... Și de ce s-ar teme oare? Câinii nu votează.
Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com
Recomandările noastre
