Respingerea de către Comisia Europeană, în premieră, a bugetului unei țări membre, poate declanșa explozia fatală pentru UE.

O analiză incendiară a lui Steve Ohana, profesor de finanțe la Școala Superioară de Comerț de la Paris pentru Le Figaro.

Marțea trecută, Comisia Europeană a respins oficial proiectul de buget prezentat de guvernul italian pentru 2019.

Este prima respingere de acest gen din istoria Uniunii Europene. Ea reflectă dilema insolubilă căreia trebuie să-i facă față numeroase țări din UE, mai ales cele din Sudul Europei.

Pe de o parte, aplicarea conștiincioasă a tratatelor europene îi închide într-o capcană inflaționistă a creșterii mici și a supraîndatorării.

Pe de altă parte, o contestare prea abruptă a regulilor europene nu oferă nici ea o soluție favorabilă unui stat a cărui datorie nu este în propria monedă, pentru că atunci autoritățile europene se află în poziția de a-l face să capituleze, lăsând băncile și guvernul acestuia la cheremul răzbunării piețelor.

Unele guverne au încercat să găsească o cale de mijloc negociind cu Comisia îmblânziri ale regulilor comunitare (fără ca prin asta să reducă semnificativ șomajul și să îmbunătățească solvabilitatea).

Dacă Comisia s-a arătat flexibilă în ultimii ani cu aplicarea pactului de stabilitate față de guvernele unor țări precum Franța, Italia, Portugalia sau Spania, acest lucru s-a întâmplat probabil pentru că guvernele respective și-au arătat recunoștința în legătură cu ce nu avea legătură cu bugetul (mai ales faimoasele „reforme structurale” legate de piața muncii, sistemul de pensii etc.).

Dar și pentru că au știut să se arate discrete și umile în negocierile cu Comisia.

Pe scurt, majoritatea liderilor politici europeni conveneau mai mult sau mai puțin deschis că regulile erau ilegitime pe plan democratic și ineficace din punct de vedere economic.

De exemplu, într-un interrviu din 2013 pentru New York Times, actualul comisar european pentru Afaceri Economice, Pierre Moscovici, pe atunci ministru de Finanțe al lui François Hollande, afirma că guvernele „democratic alese” ar trebui să-și „apere propria viziune” în fața „ortodoxiei neoliberale” a Comisiei.

Totuși, în același timp, liderii europeni apreciau că trebuie să păstreze în orice condiții aparențele respectării regulilor, pentru a nu scoate la lumina zilei inepția ordinii tehnico-juridice europene, dezvăluire care ar putea favoriza „populismul” și „naționalismul” și cânta prohodul „proiectului european”.

Poate că această comedie era jucată cu speranța că într-o zi guvernele țărilor europene vor sfârși prin a cădea de acord să amendeze acest reguli într-un sens mai sustenabil sau prin completarea uniunii monetare cu o uniune bancară și fiscală veritabilă... Un vis de „salt federal al UE” de nenumărate ori promovat de liderii centriști europeni (de la Hollande la Macron, trecând pe la Renzi) și care nu s-a realizat niciodată.

Episodul grec din vara lui 2015 a fost prima tentativă asumată, revendicată, de a arunca jugul legal de austeritate al UE. Deznodământul se cunoaște: premierul grec Alexis Tsipras a ales capitularea în fața pretențiilor troicii, iar figura principală a contestării regulilor, fostul ministru de Finanțe grec Ianis Varoufakis, a fost nevoit să se retragă lăsând locul altora mai docili.

Venirea la putere a coaliției italiene M5S/Liga în mai 2018 a marcat un nou punct de cotitură în această frondă a popoarelor europene contra edificiului tehnico-juridic european. A treia economie a Zonei Euro, reprezentanta primei piețe de obligațiuni europene, a devenit purtătoarea de stindard a revoltei contra modului de guvernare european.

Așa cum dădea de înțeles săptămâna trecută Pierrse Moscovici, cel mai deranjant la atitudinea italiană nu este încălcarea însăși a regulilor (care nu este atât de „excepțională” pe cât o afirmă Comisia față de alte țări), ci modul în care liderii politici italieni, și în special Matteo Salvini, „asumă” și „revendică” această încălcare.

Mai este și faptul că această încălcare nu se răsfrânge numai asupra bugetului, ci cam asupra întregii ortodoxii economice vehiculate de instituțiile europene de treizeci de ani (flexibilizarea pieței muncii, reforma pensiilor, privatizarea infrastructurilor etc.) ca și asupra regulilor europene de primire a imigranților.

Așadar, în această frondă se ascunde o amenințare existențială la adresa UE, cu atât mai mult cu cât Salvini afișează acum ambiția de a prelua șefia noii Comisii Europene rezultate din alegerile europene din mai 2019, cu scopul de a schimba regulile UE și a retroceda statelor părți substanțiale din suveranitatea lor.

Un veritabil război a început între UE și noua coaliție italiană. Acesta poate cunoaște armistiții, dar nu se poate încheia decât cu un singur învingător.

Respingerea de către Comisia Europeană a bugetului italian marchează o etapă crucială a acestei confruntări, căci, pentru întâia dată, stabilitatea financiară mondială se află în joc. Într-adevăr, mai multe elemente importante fac deosebesc această criză de cea care a opus Grecia creditorilor săi în 2015.

Pe de o parte, datoria publică italiană, care se ridică la ceva mai puțin de 2500 de miliarde de euro, este de aproape opt ori mai mare decât cea greacă.

În plus, ea este masiv prezentă în activele băncilor, asigurătorilor și fondurilor de investiții (în timp ce datoria greacă era majoritat deținută de instituții publice când a izbucnit criza greacă în 2015).

Să reamintim cu titlu de comparație că datoria Lehman Brothers în momentul falimentului era de „numai” 600 de miliarde de dolari.

O intrare în incapacitate de plată a Italiei (de exmplu prin revenirea la liră) ar pune în genunchi sistemul bancar european deja slăbit și strâns interconectat.

Marjele de manevră ale actorilor publici vor fi și mai mici decât în cazul crizei subprimelor și a datorilor periferice, într-un context de slabă cooperare – chiar de conflict – pe plan internațional, de îndatorare publică deja ridicată și de oboseală față de activismul băncilor centrale.

Pe de altă parte, în timp ce guvernul Tsipras era alcătuit din lideri fundamental „pro-europeni” și animați de dorința „reformării zonei euro” (și așadar lipsiți de un plan B de ieșire din zona euro în cazul unui eșec al planului A), coaliția italiană este alcătuită din lideri deopotrivă mult mai „eurosceptici” și probabil mult mai bine înarmați la nivel intelectual decât guvenrul Tsipras în ceea ce privește un plan B.

Economiștii Paolo Savona, Claudio Borghi și Alberto Bagnai, care se află în posturi-cheie ale guvernului și parlamentului italian au o concepție deja coaptă în legătură cu subiectul euro, evocând de mai mulți ani necesitatea ca Italia să se pregătească să părăsească zona.

Salvini nu își ascundea intenția de a ieși din zona euro încă dinainte de a ajunge la putere. Critica la adresa zonei euro face parte și din ADN-ul Mișcării 5 Stele, prin pozițiile fondatorului său, Beppe Grillo.

Primul proiect al coaliției, redactat de Salvini și Di Maio, car s-a scurs în presă, menționa în mod explicit un „mecanism de ieșire din zona euro” în cazul în care s-ar „exprima o voință populară clară în acest sens”.

Ne amintim și de referile la „mini-Bots”, o „monedă fiscală” paralelă cu euro care ar putea fi emisă de guvernul de la Roma în caz de necesitate.

Declarațiile liniștitoare ale guvernului italian afirmând „absența unui plan B” și „voința de a rămâne în zona euro” nu trebuie luate ad litteram ci mai degrabă considerate ca o armă tactică folosită de acest guvern în sprijinul unei strategii pe termen lung nedezvăluite încă.

Coaliția, nedispunând la ora actuală de o majoritate pentru a pune în aplicare o ieșire „seacă” din zona euro, face eforturi, uneori contradictorii, de a contesta la maximum regulile europene (prevalându-se de mandatul democratic pe care i l-a dat poporul italian), încercând în același timp să arunce în spatele autorităților europene responsabilitatea exploziei așa-numitei „spread”, diferența dintre dobânda la care se împrumută Italia, respectiv Germania, pe piețele internaționale.

Giovanni Tria, ministrul italian al Economiei, a declarat că dacă „spread”-ul Italia/Germania depășește 4% (astăzi este în jur de 3,2%), atunci bugetul va trebui revizuit în sensul solicitărilor Comisiei.

La rândul său, Giancarlo Giorgetti, un consilier apropiat al lui Salvini, a declarat recent că depășirea pragului de 4% va declanșa automat o recapitalizare a băncilor italiene (din cauza marii lor expuneri la datoria suverană internă, care trebuie contabilizată în bilanțul lor la valoarea pieței).

Prima declarație invită Comisia Europeană să pună maximum de presiune pe Italia pentru a urca „spread”-ul la 4% pentru a face să capituleze coaliția italiană. Ne putem gândi cî este exact strategia actuală aplicată de Comisie.

În schimb, declarația lui Giorgetto este mult mai dificil de interpretat. Dacă recapitalizarea se face în cadrul zonei euro, ea ar putea fi susceptibilă de a declanșa fugi bancare („runs”) din partea unora dintre creditorii și deponenții băncilor de îndată ce pragul de 4% va fi depășit.

Într-adevăr, în virtutea regulilor „uniunii bancare europene” recapitalizarea unei bănci în dificultate prin Mecanismul de Rezoluție Unică impune pierderi din partea depunătorilor și creditorilor băncii respective.

Acest caz de forță majoră ar putea deci determina guvernul italian să scoată la iveală un ipotetic plan B, urmărind recapitalizarea sistemului său bancar prin emiterea monedei proprii.

După cum se observă, intențiile guvernului italian sunt greu de descifrat și nu este exclus ca scopul ultim al mișcării să fie atragerea Comisiei într-o capcană, constând în a provoca o situație de criză pentru a declanșa apoi punerea în aplicare a unui plan de ieșire din zona euro, pentru care Roma va arunca întreaga responsabilitate în spatele Comisiei.

În acest context, jocul Comisiei pare extrem de riscant. „Succesul” Troicii în fața frondei Greciei din vara lui 2015 este poate pe cale să o împingă să comită o gravă eroare de evaluare privind intențiile italiene.

Acest pariu ar putea avea consecințe incalculabile pentru popoarele care se află acum ostatice în această confruntare.