Când autoritățile au decis că poți să fii amendat dacă nu-ți protejezi propria viață așa cum crede puterea că e potrivit, le-am spus unor prieteni că tocmai a fost semnat actul de deces al democrațiilor liberale. Că s-a trecut Rubiconul. Că vom mai avea democrații o vreme, dar acestea nu vor mai fi liberale, ci vor intra în derivă către diverse forme de tiranie sau totalitarism. De regulă socialism – asta e moda zilei în materie de tiranie. Și că vom intra într-un nesfârșit război civil, rece sau cald, până când vreo minte destul de ageră și curajoasă va reuși să pună altceva în loc.

Sigur, mai toți mi-au zis că suprareacționez, că până la urmă e o „chestie banală de civilizație”. Și asta pentru că, da, era un lucru banal: amenda pentru nepurtarea centurii de siguranță. Toți veneau cu cifre și exemple; atîția morți pe an, atâția răniți grav etc. Că e bine s-o porți – lucru cu care sunt absolut de acord.

Ce nu vedeau amicii cu care discutam atunci era că se depășise granița fină care desparte tirania de libertate, în sensul folosit de inventatorii liberalismului (nu al caricaturii foarte la modă mai ales printre juriști, care spune, simplificat, că libertatea este supunere față de lege). Iar limita aceea e simplă: pentru a rămâne o societate liberă poți să-i interzici unui om doar ceea ce face un rău evident (și empiric) altcuiva. Altminteri nu mai ai un stat, ci ori o mamă grijulie ce are grijă să-ți pui un fes când ieși la joacă, ori, la celălalt capăt, inchiziție și vânătoare de vrăjitoare, newspeak și distopie.

Libertatea moare de frică

Există trei frici fundamentale, care țin de condiția umană, și care determină la oameni, indiferent de epocă, dorința de a avea o „plasă de siguranță”. Cele trei sunt: frica de neștiință (de necunoscut), frica de sărăcie (de imposibilitatea de a munci) și frica de violență.

Iar plasa de siguranță s-a manifestat de-a lungul vremii în cele mai diverse moduri, de la căsătorie și făcut de copii care să-ți dea un pahar cu apă la bătrânețe până la zidurile de cetate; și de la recursul la horoscop și divinație până la sofisticatele sisteme de protecție socială moderne.

Doar că acestea au, mereu, efecte nedorite: ori nu funcționează, ori sunt prea costisitoare și societățile colapsează. Cetățile au fost, de fapt, cele mai nesigure locuri de pe Pământ, pentru că tentația prăzii în cazul cuceririi lor era mai mare decât frica de-a fi ucis de cei ce-o apărau. Dacă nu mă credeți, citiți istoria celui mai vechi oraș cunoscut, Ierihonul, și numărați de câte ori a fost distrus și reconstruit. Iar despre riscurile proastei sondări a viitorului am fost avertizați deja din mituri: Laius, ucis conform profeției de fiul său Oedip.

Orice plasă de siguranță vine cu un preț, iar moneda în care acesta se plătește e libertatea.

Nu mai puțin costisitoare sunt formele prin care oamenii moderni scapă de frică. Ajunge să ne gândim la cele tocmai trăite cu ocazia pandemiei. Ne-am lăsat întreaga libertate în mâna statului, de frica morții aduse de coronavirus. Apoi, pentru că am uitat că rațiunea de a fi a statului este tocmai îngrădirea libertății tuturor pentru a-i proteja pe toți, ne-am revoltat.

Și asta pentru că nu ne-am mulțumit cu funcțiile regaliene – securitate înăuntrul (poliție) și în afara granițelor (diplomație și armată) – ci am vrut mai mult. Dar nu de la noi, ci de la alții: să facă ei, dar cum vrem noi.

Pasăm toate grijile pe umerii altora, ca niște nevolnici, apoi suntem nemulțumiți de ce primim. Lăsăm altora (statului) educația și cunoașterea, sănătatea, caritatea și solidaritatea, apoi încercăm să impunem, prin mecanismele majoritarismului sau, dimpotrivă, ale victimizării minoritare, felul în care instituțiile ar trebui să se achite de aceste sarcini.

Frica de propria neștiință. Sofisme și bad science

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE