Spre rușinea mea, trebuie să recunosc faptul că deși am citit câte ceva despre Primul Război Mondial, deși știam despre ocuparea Bucureștiului timp de doi ani de către trupele Puterilor Centrale, între sfârșitul lui 1916 și cel al lui 1918, nu am știut mai nimic despre viața Capitalei din acea perioadă. Un fragment publicat deja din volumul lui  Stelian Tănase, „Mustățile feldmareșalul Mackensen”, aflat în pregătirea apariției planificată pentru anul viitor, mi-a dezvăluit aspecte importante nu doar din perspectivă istorică, dar și din cea a cunoașterii firii umane, în general, a românilor, în special. Dar, las loc bietelor mele concluzii după prezentarea fragmentului publicat de autor, în care sunt citați istorici și scriitori care au relatat în calitate de martori oculari:

„Aspectul social al Capitalei se schimbă în primăvara 1917. Întîi este ocupantul -  plasat în vârful piramidei sociale. Dedesubt apare o clasa formată din numeroșii amploaiați lucrând pentru Kommandatura. Au acces la resurse, controlează hîrțogăraia, depozitele de alimente etc. Apoi vine lumea românească, obișnuită să se supună. Moravurile suferă o transformare de proporții. Țesutul social este altul. Foștii stăpânii devin servitori și invers. Regulile jocului sunt dintr-odată altele. „Munca Prefecturii Politiei era foarte mult împovărată cu denunțuri ce le făceau servitoarele lăsate pe la casele celor ce plecaseră în pribegie. Servitoarele furau lucrurile, apoi chemau pe nemți prin case și se plângeau că străinii au intrat si au devastat locuințele.”  (Lupu C. Kostaki).

„Este cunoscut că invaziunea s-a slujit în chipul cel mai eficace de populația germana stabilită în țară. Femeile și-au ajutat compatrioții pe toate căile, au denunțat tot ce au cunoscut, în special femeile de menaj, bonele, guvernantele au fost cele mai nemiloase delatoare ale stăpînilor, oricît de bine ar fi fost tratate de aceștia.” (C-tin Bacalbasa) ocuparea bucurestiului

Delațiunea proliferează pînă la dimensiuni nemaiîntîlnite și operează în toate straturile sociale. Foarte multe situații care înainte de ocupație se rezolvau prin justiție, în presă, prin bună înțelegere, acum se face prin delațiuni. Scenariul tip este - o servitoare toarnă la Kommandatură că stăpînul român ascunde aur sau arme si invită un polițist german să facă cercetări, să-l aresteze bineînțeles pe suspect, să sechestreze bunurile acestuia. Adesea înainte să apară ofițerul de politie german, servitoarea - de presupus devotată stăpînului - tîhăreste casa respectivă. Este pedepsită pentru asta? Nu, dimpotrivă, e recompensată cu jumătate din bunuri pentru fidelitatea arătată ocupantului neamț. Trădarea și jaful sunt încurajate.

Protagoniștii fenomenului nu sunt numai evrei, unguri, nemți - trăitori de ceva vreme în Vechiul Regat. Ei se selecționează și dintre românii care lucrează ca guvernante, servitori, vizitii...în casele burgheziei autohtone care nu a părăsit Capitala la apariția lui Mackensen. Nu toți locuitorii au reușit să se refugieze la Iași sau Odessa...

            Denunțul a ajuns o plagă. Este un instrument de a parveni, de a procura parale, de a te împroprietări cu bunuri care nu-ți aparțin, de a te răzbuna...Reglează conturile, deschide accesul la mărfuri de consum, (de la lemne de foc la faină, de la cartele la haine de iarna și medicamente). Totul pornind de la un denunț „onest”.

„S-a descoperit printr-un denunț făcut la Berlin, tot un coleg de-al lor, o mare bandă de hoți, căci sistemul de spionaj nu se limitează numai la străini ; ofițerii, funcționarii se spionează unii pe alții și fiecare denunț este luat în considerație.” (Pia Alimănisteanu, „Însemnări din timpul ocupației germane, 1916-1918.” București 1929).

Restratificarea societății este fenomenul cel mai pregnant. Lumea trăiește sub amenințarea șantajului și a denunțurilor. De la vecin, coleg de birou, șef sau subaltern, servitorime. O lume a suspiciunii și a fricii a apărut în locul celei vechi care era superficial, relaxată, o lume de bon-viveuri. Atmosfera Bucureștiului se schimbă brusc și aproape nimeni nu-și mai amintește cum era orașul pînă în decembrie 1916, atunci când coloanele lui Mackensen și-au făcut apariția la barierele Capitalei. O ciudată amnezie a cuprins locuitorii. Pare că ea trăiește de când e lumea lume într-o țară ocupată de armate străine, sub stare de asediu.

Se observă cea mai mare disoluție socială, nu doar de la casta la castă, ci de la individ la individ. „În toata țara autoritățile...sunt numai umbre...Pare că suntem cu totul paralizați, incapabili de a merge, de  a mai face cel mai mic gest de reacțiune sau organizare sociala. Acestea sunt roadele regimului clientelelor... Ați pus pe umeri slabi sarcină mare, bucurându-vă cu o liniște orientală, de felul cum e suportată impozanta improvizație ce ați clădit-o; azi se surpă și se strivește cu toată greutatea goliciunii sale păcătoase.” (Virgil Drăghiceanu)

De ce Bucureștiul fost o pradă atît de ușoară? „Nu pot umple golul sufletesc care mă cuprinde când mă trezesc față în față cu jalnica mentalitate românească! Am acum trista convingere că nu am fost bătuți în aceste trei luni de război doar din cauza superiorității forțelor inamice. Fără doar și poate la înfrângerea noastră a contribuit masiv descompunerea morală care macină toate clasele sociale din România. Mult prea des, în țara mea cuvintele ‚„datorie” „patrie” nu înseamnă nimic. În armată și în administrație domnesc acum dezordinea și o lehamite fără egal. Nimeni nu știe să comande, deci nimeni nu se supune. Fiecare se gândește doar la sine. Favoritismul, interesele personale și abuzul de putere înfloresc rușinos.”(Arabela Yarca). Autoarea  acestor rînduri pline de amărăciune nu este de stânga, nici nu provine din clasa de jos. Dimpotrivă, face parte din cercul palatului, apropiată de regina Maria, de prințul moștenitor Carol. Aste dă o mai mare greutate vorbelor ei.

Tulburătoare rândurile din volumul aflat în pregătire. Atât cele culese din scrierile martorilor care au trăit cei doi ani în Bucureștiul ocupat, cât și cele autorului, Stelian Tănase. Le-am parcurs cu mare interes, apoi le-am recitit pe îndelete. După, mi-am spus că nu întotdeauna în istorie am justificat părerea bună pe care o avem despre noi înșine mai tot timpul.

Dacă am fi mai atenți și la momentele de care nu avem de ce să ne mândrim, poate nu am mai fi atât de stupefiați, așa cum am fost eu, de episoade ale istoriei care se scrie în vremea de acum. Nu ne-am mai mira bunăoară de faptul că în perioada gestapoului „Coldea-Kovesi”, români au putut fi călăii altor români, în baza turnătoriilor unor români, a unor probe falsificate de niște români și în aplauzele tot ale unor români, nu puțini.