Anul de care ne-am despărţit în urmă cu doar câteva zile nu este doar al Olimpiadei de la Beijing sau al Summit-ului NATO de la Bucureşti.
El este, în egală măsură, un an al conflictelor etnice şi-al violenţei statale, al diplomaţiei brutale, un an în care, dincolo de specificul regional al „micilor” conflicte, o bătălie „globală” s-a dus în culisele saloanelor de protocol: Federaţia Rusă – „Lumea occidentală”.
17 februarie 2008. Parlamentul din Kosovo votează în unanimitate independenţa faţă de Serbia. Premierul Hashim Thaci promite un regim democratic care să respecte drepturile comunităţilor etnice. Pentru cine nu cunoaşte “alchimia” demografică a zonei, în noul teritoriu de pe harta geopolitică a lumii, sârbii sunt minoritarii. Mai la nord, în ceea ce a mai rămas din Iugoslavia de odinioară, vocile sunt revoltate şi resemnate.
Prea multe nu mai sunt de făcut, în afara unei bătălii juridico-diplomatice surde, fără perspective certe. O speranţă ar mai fi totuşi: Rusia îşi sprijină, în noul spirit al panslavismului ediţia 2008, „surata”. Serbia contează pe „circuitele” secrete ale Kremlinului, dar, în faţă, adversarii sunt redutabili: Statele Unite ale Americii plus statele comunitare influente. Certitudinile sunt însă în cu totul altă parte. De exemplu, în zecile de mii de kosovari care au inundat străzile capitalei Priştina, decorând un peisaj de altfel sumbru în culori de artificii şi sunet victorios de mitraliere. La doar zece kilometri distanţă, în cel mai mare bastion sârbesc din Kosovo, enclava Gracanica, alte certitudini. Ziua este una de doliu. Mii de oameni se strâng în jurul mănăstirii din localitate. Doar Dumnezeu îi mai poate salva. Pe pământ, jocurile par făcute.
Moştenirea otrăvită
Kosovo este fie cel mai frumos vis, fie un coşmar nesfârşit. Depinde doar de care parte a baricadei te afli. Aşa a fost dintotdeauna. După sute de ani de dominaţie otomană, care au lăsat cicatrici adânci în trupul ortodoxiei din zonă, regiunea reintrase sub autoritatea sârbă în preajma Primului Război Mondial. Acolo a rămas şi după cea de-a doua conflagraţie de proporţii globale.
Serbia devenise însă între timp Yugoslavia. Iar regimul lui Tito îşi făcea propriile jocuri în contextul deloc prietenos al sistemului sovietic. Aşa începe Belgradul, în anii ’60, să privească tot mai favorabil autonomia provinciei Kosovo, pe care o şi recunoaşte în constituţia ţării din 1974. Acordarea propriilor mecanisme de guvernare nu rezolvă însă problema etnică din zonă, iar asta începe să se vadă tot mai clar în a noua decadă a secolului trecut.
Acuzele de acum conturează conflictul de mai târziu. Fiecare tabără revendică încălcarea propriilor drepturi. Iar în 1989, vestea cade fulgerător: preşedintele iugoslav Slobodan Miloşevici anulează autonomia acordată cu 15 ani în urmă de autorităţile belgrădene. Aşa începe povestea bătăliei “pe faţă” pentru Kosovo, între albanezii kosovari şi sârbi.
O poveste cu multe faţete şi dedesubturi, cu jocuri politice externe şi efecte genocidare interne, ce avea să sfârşească într-o baie de sânge la finele anilor ’90. Incidentele de atunci sunt deja capitole în cărţile de istorie ale Balcanilor, dar ceea ce trebuie reţinut la capătul unui conflict etnic ce pare fără sfârşit este că, aici, în Kosovo, războaiele par să se oprească doar pentru a o lua de la căpăt, din nou.
Garantat „SUA & UE”
Potrivit rezoluţiei în 12 puncte votate în februarie 2008 de cei 109 deputaţi ai legislativului kosovar (în fapt, 120, dar cei 11 reprezentanţi ai minorităţii sârbe nu se prezentaseră), statul Kosovo urma să capete consistenţă şi vizibilitate “pe baza planului Ahtisaari”. Purtând numele emisarului ONU care se ocupase de provincia balcanică, planul prevedea “o independenţă sub supraveghere internaţională”, asigurată de o misiune a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, prezenţa internaţională, atât militara, cât şi civilă, era una dintre premisele fundamentale aflate la baza apariţiei statului Kosovo.
Statele comunitare decideau în februarie 2008 să trimită o misiune pentru a supraveghea instituţiile din noul stat kosovar, cu obiectivul principal de a prelua atribuţiile misiunii ONU ce conducea provincia din 1999. Misiunea UE, oficial denumita EULEX, şi-a început existenţa luni mai târziu, în decembrie, întâmpinând din start neîncrederea ambelor părţi, fie minoritari sârbi, fie albanezi kosovari.
Dacă Serbia vede în EULEX formula recunoaşterii depline a independenţei provinciei (în ciuda faptului că misiunea are printre participanţi şi ţări care au răspuns negativ independenţei Kosovo, precum România), cetăţenii noului stat balcanic sunt nemulţumiţi ca statele comunitare au cedat cererilor sârbeşti de a menţine mandatul ONU în enclavele sârbeşti din Kosovo. Cu alte cuvinte, soluţiile pentru rezolvarea definitivă a conflictului par departe. Pacea are în Kosovo, ca şi războiul, propriile sale arme.
„PRIETENIE” SECULARĂ
Proastele gene ale unui conflict religios
> Secolul al XII-lea - Kosovo se întemeiază în inima Imperiului Sârb. Se construiesc numeroase mănăstiri şi biserici ortodoxe; > 1389 – Odată cu bătălia de la Kosovo încep 500 de ani de dominaţie otomană. În deceniile următoare, mulţi sârbi părăsesc regiunea; > 1912 - În urma războaielor balcanice, Serbia recâştigă controlul Kosovo; > 1918 - Kosovo devine parte a regatului sârb; > 1941 - Cea mai mare zonă din Kosovo devine parte din aşa-numita Albania Mare; > 1946 - Kosovo este absorbit în Federaţia Iugoslavă; > 1960 - Belgradul dă semne de toleranţă pentru autonomia Kosovo; > 1981 - Trupele iugoslave reprimă revoltele separatiste din regiune; > 1990 - Liderii albanezi din Kosovo declară independenţa faţă de Serbia, Belgradul dizolvă guvernul din Priştina; > 1993-1997 - Se înmulţesc tensiunile etnice şi atacurile armate; > 1998 - Conflict deschis timp de câteva luni între poliţia sârbă şi gruparea paramilitară separatistă UCK; > martie 1999 - NATO atacă aerian Iugoslavia timp de 78 de zile; > iunie 1999 – Preşedintele Slobodan Miloşevici îşi retrage trupele din Kosovo. În regiune încep să vină trupele de menţinere a păcii KFOR; > martie 2004 - 19 oameni sunt ucişi în ciocniri violente între sârbi şi albanezi; > iulie 2005 - Câteva maşini explodează în apropierea sediilor Misiunii ONU şi OSCE din Priştina; > august 2005 - Doi sârbi sunt împuşcaţi şi doi sunt răniţi într-un atac armat.
53 de ţări au recunoscut până în prezent independenţa Kosovo
Martti Ahtisaari, mediatorul ONU pentru Kosovo, este câştigătorul din 2008 al Premiului Nobel pentru Pace, “pentru eforturile sale globale de rezolvare a conflictelor internaţionale”
UN KOSOVO ÎN CAUCAZ?
8 august 2008. În primele ore ale unei zile ce nu părea să aducă nimic nou în conflictul dintre Georgia şi etern aspiranta la independenţă, Osetia de Sud, forţele coordonate de administraţia de la Tibilisi lansează un atac de proporţii asupra regiunii separatiste. Rusia intervine prompt prin vocea premierului Vladimir Putin, aflat la Olimpiada de la Beijing, anunţând că găseşte “legitim şi necesar” să intervină în conflict, pentru a-şi proteja cetăţenii.
Artificiul este, fără îndoială, de mare efect: deşi sub cinci procente din cei 70.000 de locuitori ai regiunii sunt ruşi, aproape 90% dintre ei au paşapoarte emise de autorităţile statului rus. Subteranele intereselor Moscovei nu se opresc însă aici: Osetia de Sud este practic dependentă de banii Rusiei, care-i susţine două-treimi din efortul bugetar. Principiul e simplu: cine dă banii, comandă muzica. Iar pentru administraţia de la Kremlin, cel mai important lucru e ca muzica NATO să rămână departe de Caucaz. Departe, mai ales, de intenţiile tot mai vădite ale Georgiei de a înclina balanţa spre Europa Occidentală.
Născuţi în URSS
Cu sau fără aprobarea tacită a Statelor Unite ale Americii, subiect de speculaţii intense şi certitudini puţine, Georgia se decisese să încheie socotelile cu un teritoriu pe care îl considerase întotdeauna ca aparţinându-i de drept. De altfel, pentru gruzini, Osetia de Sud nici măcar nu a existat vreodată. Singura Osetie e cea aflată sub administrare rusească, generic denumită “de Nord”.
Pentru Tibilisi, teritoriul său se numeşte, simplu, regiunea Şinvali. Sub paravanul rece al diferendului lingvistic, conflictul mocneşte fierbinte de ani de zile. De fapt, chiar de la destrămarea URSS-ului, evenimentul major al finalului de secol XX care a lăsat în urma sa nu doar profeţia optimistă a “democraţiei victorioase”, ci şi blestemul tacit al “conflictelor îngheţate” şi al unei lumi puternic divizate. Atunci, imediat după 1991, Osetia de Sud şi-a proclamat independenţa, dar intervenţia georgiană şi un acord ulterior de încetare a focului au restabilit, de faţadă, ordinea.
Normalitatea n-a fost însă niciodată o caracteristică stabilă a regiunii. O forţă tripartită de menţinere a păcii, formată din osetini, ruşi şi georgieni s-a asigurat în toţi aceşti ani de respectarea obligaţiilor mutuale. Incidentele au continuat însă mereu.
Lunga vară fierbinte
După ce Occidentul a sprijinit Kosovo în demersul de a-şi proclama independenţa faţă de Serbia, Osetia de Sud a cerut să i se recunoască independenţa faţă de Georgia. În plus, încercarea Georgiei de a se integra în NATO a determinat legislativul rus să ceară Kremlinului să recunoască independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei. În aprilie, Osetia de Sud a respins propunerea georgiană privind o împărţire a puterii, insistând pentru o independenţă totală. Pe 16 iunie, autorităţile separatiste au afirmat că o persoană a murit şi patru au fost rănite în Osetia de Sud într-un schimb de focuri între georgieni şi forţele locale.
Conflictul s-a intensificat la începutul lunii iulie, după ce în noaptea de 3 spre 4 iulie s-a înregistrat un intens schimb de tiruri între cele două părţi. Trei oameni şi-au pierdut viaţa, iar 11, majoritatea civili, au fost răniţi. Două zile mai târziu au fost înregistrate noi tiruri de armă. Apoi, în august, totul a explodat. Georgia a ocupat capitala osetiană }invali, Rusia a trimis în zonă mii de militari, iar separatiştii s-au grupat în unităţi de gherilă, întregind dimensiunile unui război amorsat cu ani în urmă.
CULISE
Diplomaţia „conductei de gaz” La aproape jumătate de an distanţă, resorturile conflictului din Osetia de Sud rămân invizibile. Victimele sunt încă subiect de dispută, “agresorii” nu s-au stabilit, iar pacea pare „mai” provizorie ca niciodată. Două lucruri certe, aparent fără legătură cu conflictul în sine, au rămas în urma acţiunilor militare din august. Pe de o parte, Federaţia Rusă şi-a enunţat cât se poate de clar obiectivele de politică externă, anunţând că îşi menţine „interesele privilegiate” în „sferele sale de influenţă” şi că-şi va apăra cetăţenii, indiferent unde se află aceştia.
Pe de altă parte, conflictul din Caucaz a dat de înţeles statelor comunitare că nu-şi mai pot permite dependenţa de resursele energetice ruseşti, pe care Moscova le foloseşte ca mijloace de presiune diplomatică. Nu e de mirare, în context, faptul că, la câteva luni de la încheierea ostilităţilor din Osetia de Sud, Uniunea Europeană a adoptat un plan energetic care prevede diversificarea rapidă a surselor de energie alternativă, dar şi reorientarea spre ţările din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.
Federaţia Rusă şi Nicaragua sunt singurele ţări din lume care au recunoscut independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei, cele două regiuni separatiste de pe teritoriul georgian
Statele Unite ale Americii au promis administraţiei de la Tibilisi un împrumut în valoare de un miliard de dolari pentru refacerea infrastructurii afectate de conflict şi pentru satisfacerea nevoilor umanitare
"O zonă crepusculară s-a creat la graniţa dintre Georgia şi regiunea separatistă Osetia de Sud, iar actele de violenţă, exploziile şi răpirile au proliferat în ultimele săptămâni aici. Reconcilierea sau pacea sunt imposibile în lipsa adevărului şi a responsabilităţii asumate de părţile implicate", Amnesty International, noiembrie 2008
