Editura Evenimentul si Capital

Canaletto. Victoria venețienilor asupra istoriei Veneției

13-10/19sever_CP-465x390
Autor: | | 84 Comentarii | 1954 Vizualizari

Astăzi, istoria creșterii și descreșterii Veneției ne apare limpede și se învață la școală.

După succesul extraordinar al orașului, care s-a dezvoltat frenetic încă din secolele X-XI, inventind sisteme financiare și formule de comerț, inovînd în tehnologii, înflorind în arte și excelînd în navigație, a urmat declinul. Totul a început imediat după ce Constantinopolul a căzut în mîinile lui Mahomed al II-lea. În cîteva decenii după 1453, otomanii au eliminat pur și simplu Veneția de la masa jucătorilor strategici din estul Mediteranei. Sigur, era deja o Veneție slăbită de molime cumplite, politicieni corupți, războaie grele și inutile. Dar sfîrșitul falnicei Veneții a fost determinat de începutul viguros al noului imperiu otoman. Cam în același timp, lumea s-a deschis spre Vest, marile oceane devenind tot mai cunoscute și tot mai interesante pentru rute maritime noi, iar centralitatea Mediteranei s-a pierdut pentru totdeauna.

În competiția pentru colonizarea noilor tărîmuri, că erau ele în Americi ori în Asia, Veneția nu a mai existat. După criterii obiective, Veneția secolului al XVIII-lea era un oraș în declin, iar încununarea acestui declin nu avea să întîrzie mult: la sfîrșitul secolului Veneția își va pierde indepenendența (în 1797) și va fi pasată în următoarele decenii între Franța și Austria după cum balanța puterii se va înclina de-o parte ori de alta între aceste două forțe politico-militare ale timpului. Abia în 1866 Veneția va putea intra în componența Regatului Italiei.

Așadar, generația de venețieni căreia îi aparținea Giovanni Antonio Canal, zis Canaletto (1697 – 1768) trăia chiar ultimele decenii de independență ale altădată măreței Republici Venețiene. Neîndoielnic, ei aveau conștiința acestui declin, dar nici o mărturie a celor care călătoreau la Veneția în acel timp nu ne lasă să vedem că se purtau ca atare. Chiar dacă forța navală a Veneției apusese de mult și nici nu mai putea fi vorba să aibă capacitatea economică și militară de a coloniza insule prin Mediterana ori de a fi ”arbitru” în disputele din jurul acestei mări, în fiecare an, primăvara tîrziu, Dogele ieșea în larg, pe mare, și celebra tradiționala nuntă a orașului cu marea, aruncînd o verighetă simbolică în apă. Chiar dacă era din ce în ce mai clar că economia se bazează tot mai mult pe turism și pe micul comerț terestru, venețienii de la începutul secolului al XVIII-lea nu păreau nici despresivi, nici nervoși, nici frustrați. Chiar dacă nu mai era prosper ca altădată, orașul își trăia cu intensitate ritmurile.

Bărcile de toate felurile umpleau canalele și laguna, marinarii și negustorii de toate felurile se înghesuiau pe chei, bisericile erau pline duminica, piața San Marco era ca un furnicar, festivalurile anuale se derulau în veselie după calendarul de mult știut. În termeni moderni, era ca și cum criza se instala, oamenii își dădeau seama, dar continuau să trăiască așa cum știau, nu din aroganță sau dintr-un psihanalizabil refuz al realității, ci pur și simplu pentru că nu știau să trăiască altfel. Cred că tocmai acest spirit al locuitorilor acestui bizar și fermecător oraș a făcut ca declinul Veneției să nu fie abrupt și brutal, ci lin și frumos, de-a dreptul estetic. Se spune despre oameni că e important cum îmbătrînesc. Același lucru este valabil și despre orașe. Veneția a îmbătrînit frumos, mai ales datorită venețienilor.

În această atmosferă, s-a născut Canal cel mic – Canaletto, în octombrie 1697. Tatăl său, Bernardo Canal era ceea ce am numi azi scenograf. Realiza decoruri pentru actorii ambulanți ori chiar pentru teatre, fiind căutat, mai ales, de iluzioniști și magicieni pentru că avea, se pare, un talent special să ”păcălească ochiul” cu pînze, culori și lumini. E cert că micul Canal mergea adesea la teatru cu tatăl său, că îi plăcea și că arăta semnele unui talent similar, așa cum e cert că succesul lui Canal tatăl crește, de vreme ce îi găsim pe amîndoi, în 1720, la Roma, lucrînd la decoruri pentru opere. De altfel, 1720 pare a fi un an important pentru Canaletto. Aflăm din documente că un negustor bogat din nord vine la Veneția să comande cîteva lucrări lui Luca Carlevaris, care era cel mai în vogă pictor venețian al momentului, dar că sosit la fața locului i se recomandă să comande mai degrabă lui Canaletto.

”Pictează la fel de bine și, în plus față de Carlevaris, în pînzele lui Canaletto vezi soarele strălucind”, se spunea în oraș. Influența picturii de decor își spune cuvîntul încă de la început în arta lui Canaletto, căci pînzele de tinerețe sînt mari (lățimea lor este cam de doi metri!) și teatralitatea personajelor sau chiar a animalelor domestice de pe lîngă oameni este frapantă. Dar strălucirea despre care vorbeau deja contemporanii săi era o primă dovadă a unei viziuni proaspete asupra unor lucruri vechi, căci Canaletto și-a creat de foarte tînăr specialitatea de a picta Veneția.

LIVE VIDEO Simona Halep - Kristina Mladenovic. Se joaca ACUM. Meci ISTORIC pentru romanca

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI