Editura Evenimentul si Capital

Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti?

eb0447574e83f0e7f09905bcd39ae6a8
Autor: | | 363 Comentarii | 8437 Vizualizari

Mirajul visului canadian, ceva mai discret decât cel american, continuă să fascineze şi să atragă anual sute de mii de imigranţi şi refugiaţi din toate colţurile lumii. Canada rămâne singura ţară dispusă să accepte anual un număr de imigranţi echivalent cu circa 1% din populaţia sa.

Din 2001, populaţia Canadei a crescut cu 5,4%, potrivit ultimului recensământ din 2006, având 31.612.897 de locuitori, răspândiţi pe o suprafaţă imensă, de aproape 9 milioane de kilometri pătraţi. 80% din această populaţie trăieşte în mediul urban. Cele mai dens populate regiuni metropolitane sunt Toronto (5,1 milioane de locuitori), Montréal (3,6 milioane - adică aproape jumătate din populaţia provinciei francofone Québec, cu capitala în oraşul Québec) şi Vancouver (2,1 milioane), adică echivalentul a circa 30% din întreaga populaţie a Canadei. Imigranţii reprezintă 19,8% din populaţie, Toronto atrăgând 40% din totalul emigranţilor, iar Montréalul doar 14,9%. Numărul românilor este determinat prin calcule statistice pe baza chest ionarelor: 83.885 s-au născut în România, 78.495 au limba română ca limbă maternă şi 49.860 şi-au păstrat şi cetăţenia română. Provincia Ontario atrage cei mai mulţi români (48%), iar Québecul doar 36%. În perioada 2001-2006, în topul ţării de origine a imigranţilor din provincia Québec - provincie de care ne vom ocupa cu precădere, se află China, urmată de ţări francofone: Algeria, Maroc, Franţa şi România (cu 12.000 de imigranţi). Montréalul este un oraş de imigranţi, numărul francofonilor scăzând la 49,8%: 30% provin din Asia, 26% din Africa, 23% din Europa, 20% din cele două Americi. Alături de limbile oficiale, franceza şi engleza, cele mai vorbite limbi neoficiale sunt italiana (16%), araba, spaniola, chineza, creola, greaca, portugheza şi româna.Caragiale, ispitit de visul canadianPrivită sub aspect istoric, una dintre cele mai intense migraţii se înregistrează în jurul anului 1900. Este de-a drept uimitor să aflăm că de visul canadian a fost ademenit şi I.L. Caragiale, după cum afirmă Constantin Stoiciu în "Romanul reîntoarcerii". Astfel, într-o conferinţă din 1909, Caragiale se simţea ispitit să fugă în Canada, unde "cu munca braţelor mele... să-mi câştig existenţa în mod onorabil". Zeci de mii de europeni au sperat într-o viaţă decentă şi sunt cuprinşi de febra emigrării din cauza cumplitei sărăcii în care trăiau. Mărturii zguduitoare despre aceste destine sunt consemnate în romanul-document al scriitoarei Melania Mazzucco ("Vita", Milano, 2003, tradus imediat în mai multe limbi, inclusiv în română). Este vorba de imigranţii din SUA, însă şi imigranţii din Canada au un destin asemănător. De altminteri, italienii formează una dintre cele mai numeroase comunităţi străine din Montréal, adică cca. un sfert de milion. Imensele teritorii nelocuite din Canada aveau nevoie de forţă de muncă ieftină, oameni care să lucreze pe ogoare, în mine, la defrişări de păduri, la construcţia de zgârie-nori, căi ferate, şosele, iar mai târziu, autostrăzi. Spre exemplu, construirea căii ferate transcanadiene a fost posibilă prin munca a mii de chinezi. Mulţi se stabilesc în zonă, ceea ce provoacă reacţia ostilă a localnicilor, apoi a autorităţilor canadiene, care din 1905, introduc o taxă obligatorie de intrare pentru aceştia în valoare de 500 $, iar între 1923-1947 li se interzice venirea în Canada. Tot de truda imigranţilor este legată şi o altă performanţă: construirea celei mai lungi autostrăzi din lume, Trans-Canada, de peste 7.000 km (dată în folosinţă în 1962), care se întinde între oraşul St. John’s (Newfoundland) şi oraşul Victoria (Columbia Brit anică).Viaţa imigranţilor n-a fost uşoară niciodată, ne informează o publicaţie a comunităţii maghiare reformate din Montréal, apărută în 2001. Deoarece orice emigrare costa bani mulţi, ca şi acum, pleca la drum mai întâi capul familiei. Cam în cinci ani reuşea să strângă banii necesari pentru a-şi chema soţia şi copiii. Dacă familia avea mai mulţi copii, emigrau pe rând, la un interval de 4-5 ani. Locuiau câte două-trei familii în acelaşi apartament pentru a suporta mai uşor plata chiriei. Copilul sosit în 1931, autorul amintirilor, începe să lucreze de la vârsta de 14 ani, câte 80 de ore pe săptămână, pentru un salariu de 6 dolari. Deşi astăzi nu se mai lucrează atât de mult pentru bani atât de puţini, visul canadian se poate realiza, în general, doar la a doua sau a treia generaţie: abia acum nepoţii săi erau studenţi la Universitatea McGill din Montréal, una dintre cele mai renumite universităţi, aflată pe locul 21 în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume. De remarcat faptul că şi alte universităţi canadiene se află în topul alcătuit în 2006: Universitatea Toronto (locul 27), Universitatea Columbia Britanică (locul 50), Universitatea Alberta din Edmonton (locul 133), Universitatea Mac Master din Hamilton (locul 155), Universitatea Montréal (locul 181), în timp ce în acest top nu apre nicio universitate românească. În ultimele decenii, imigranţii provin în special din ţările devastate de războaie, conflicte religioase, dictaturi militare, ţări în care cetăţenii suferă discriminări rasiale sau sexuale, precum şi ţări foarte sărace care nu oferă şansa unei vieţi decente, precum fostele ţări comuniste sau sud-americane; chiar ţările industrializate pot furniza imigranţi doritori de noi oportunităţi financiare. Mulţi emigranţi nu au vizitat niciodată o ţară occidentală prosperă, deci n-au alt termen de comparaţie decât propria lor ţară, şi, odată ajunşi în Canada, au convingerea că se află într-o ţară de vis, care întrece orice închipuire. În 2005, în topul celor 10 ţări furnizoare de imigranţi se aflau China, India, Filipine, Pakistan, SUA, Coreea de Sud, Franţa, Marea Britanie, Columbia şi România. Un fenomen atipic de emigrare în masă are loc în 1996, înainte de retrocedarea Hong-Kong-ului către China. Atunci, valul de imigranţi aduce în Canada cca. 600 de chinezi bogaţi care investesc 100 milioane de dolari în Toronto. Printre ei se află şi fiul unui miliardar, acum un prosper om de afaceri.Tragedia unor româniCanada continuă să primească şi refugiaţi, astfel, spre exemplu, în 2006 urmau să sosească 810 birmanezi care trăiau într-un lagăr din Tailanda de mai bine de 10 ani. Marea majoritate a imigranţilor sosesc în Canada în mod legal, dar unii şi-au riscat viaţa pentru a ajunge la destinaţia mult visată. Intens mediatizată în 1996, încă se mai aminteşte despre tragedia a patru români, îmbarcaţi clandestin în Spania pe un vas taiwanez cu destinaţia Halifax. Trei dintre ei au fost descoperiţi şi abandonaţi pe o plută în largul oceanului, de spaima unei amenzi de 7.000 dolari aplicate căpitanului de vas de către statul canadian pentru fiecare pasager clandestin. Cât de adevărat sau cât de fals este visul canadian putem afla din cele câteva publicaţii franceze şi româneşti gratuite care apar la Montréal. Ele includ sute de informaţii disparate, unele conţinând abia câteva rânduri aparent lipsite de semnificaţie - dar care citează ca surse "Statistique Canada" sau importante cotidiene francofone şi anglofone din Canada sau SUA. Informaţiile apărute în presa scrisă canadiană sunt completate cu cele depistate în mai multe publicaţii apărute în România, în special în varianta lor electronică. Ocazional, presa românească publică articole despre diasporă sau emigrare în cadrul unor rubrici speciale. Mai interesante decât articolele în sine sunt însă comentariile cititorilor pe marginea acestora. La toate acestea se pot adăuga site-urile speciale create de imigranţii români sau străini, de la www.montreal.ro, la www.notcanada.com. Alte informaţii, şocante uneori, despre destinul imigranţilor putem găsi în cărţile de memorialistică sau ficţiune, scrise de români stabiliţi în Montréal şi împrejurimi sau aflaţi pentru o perioadă mai lungă la Montréal: dr. Ionel Ţăranu ("Prezenţă românească în Canada", 2004), Constantin Stoiciu ("Romanul reîntoarcerii", 1993; "De l’insouciance", 1994; "Fugarul", 2004), Mircea Gheorghe ("Partida de canastă", 2005), Alexandru Cet ăţeanu ("Un român în Canada", 1995), Paul Slăvescu ("Canada, o graniţă numită speranţă", 1997) şi Ioan Cosmuţă ("Canada – între vis şi realitate", 1999). O altă lucrare ce poate fi parţial de folos este cea a lui Dan Fornade ("Românii din America. 500 de personalităţi din SUA şi Canada", ed. 2, 2004). Cărţile lor nu fac însă obiectul analizei de faţă, chiar dacă unele informaţii, considerate semnificative, nu le-am putut trece sub tăcere. Ce bază reală are visul canadian? Canada are un excelent brand de ţară, o imagine extrem de favorabilă în exterior. Această imagine este susţinută de mai mulţi ani de valoarea Produsului Intern Brut (PIB), deşi dă o imagine falsă asupra bunăstării economice reale şi a fost contestată de numeroşi analişti. În 2005, Canada ocupa locul 9 în lume ca mărime a PIB şi locul 18 la PIB pe cap de locuitor: 34.028 dolari americani, aflându-se alături de Franţa şi Germania. În acelaşi an, România avea un PIB de 10.050 de dolari. Dar şi alte clasamente fac din Canada o ţară de invidiat, deoarece este considerată ca fiind locul cel mai bun de trăit din lume. Astfel, conform indicelui de dezvoltare umană, întocmit de ONU în urmă cu circa un deceniu, Canada a ocupat trei ani consecutiv primul loc din cele 174 de ţări analizate. Un alt clasament al celor mai fericite ţări din lume situează Canada pe primele locuri. Doar că, în mod paradoxal, nu exită o legătură directă dintre nivelul de trai şi fericire. Ronald Inglehart, cercetător la Universitatea din Michigan, efectuează în 2004 un studiu asupra celor mai fericite 82 de ţări. Primele locuri sunt ocupate de Porto Rico, Mexic, Danemarca, Irlanda, Islanda, Elveţia, Columbia, Belgia şi Canada. Grupul londonez "New Economics Foundation" a întocmit de curând un clasament asemănător. Din cele 178 de ţări studiate, Cuba ocupă locul II, urmată de mai multe ţări latino-americane, iar România se află abia pe locul 120. Clasamentul se bazează pe "măsurarea succesului sau eşecului unei ţări în a oferi locuitorilor săi o viaţă agreabilă, respectând în acelaşi timp şi mediul înconjurător".Multiculturalismul şi toleranţă religioasăCanada este percepută şi ca o ţară tolerantă, în special după 1970, odată cu promovarea multiculturalismului ca politică oficială de către prim-ministrul P.E. Trudeau, originar din Montréal; limbile oficiale sunt engleza şi franceza. Din 2005, chiar guvernatorul Canadei, reprezentantul oficial al reginei Marii Britanii şi comandant-şef al Forţelor armate canadiene, este o femeie aparţinând minorităţii vizibile: Michaëlle Jean, primul guvernator de culoare al Canadei, originară din Haiti. Jurnalist de profesie, vorbeşte fluent cinci limbi (franceza, engleza, spaniola, italiana şi creola haitiană). Este căsătorită cu un francez şi a înfiat o fetiţă haitiană. Potrivit recensământului din 2001, 9% din populaţia provinciei Québec era trilingvă: 3% dintre francofoni, 11% dintre anglofoni şi 50% dintre cei care au o altă limbă maternă; în Montréal, 22% din rezidenţi erau trilingvi. Limba spaniolă era cea de-a treia limbă utilizată de québechezi, şi anume, de către 230.000 de persoane. Spaniola a început să fie introdusă şi în şcoli, şi chiar în învăţământul superior, aşa spre exemplu, la Şcoala de Studii Economice, unde absolvenţii sunt deja solicitaţi de companii care au afaceri în Mexic. În şcolile din Montréal învaţă copii din 180 de ţări şi vorbesc 150 de limbi sau dialecte. Abia 50% au ca limbă maternă limba franceză. Totuşi, Comisia şcolară din Montréal nu acceptă cu uşurinţă personal didactic din alte ţări, acesta reprezentând doar 10% din totalul corpului profesoral, în timp ce elevii imigranţi sunt în proporţie de 50%, după cum aflăm din "Actualité", bilunarul gratuit al arondismentului Côte-des-Neiges. Minorităţile au dreptul să-şi înfiinţeze şcoli private. Cele mai importante sunt enumerate în gazeta "Pagini româneşti" din Montréal (ed. 1, febr. 2005): armeneşti (3 şcoli cu 500 de copii, precum şi o şcoală privată trilingvă), germane (o şcoală internaţională de 11 ani, Institutul Goethe şi şcoli duminicale, totalizând 500 de elevi), portugheze (3 şcoli pentru clasele I-IX), ruseşti (3 şcoli) şi, din 1985, şcoli musulmane acreditate de minister, la nivel preşcolar, primar şi secundar. Se găsesc şi şcoli evreieşti, menţionate în cotidianul "Métro" (ianuarie 2005), cu ocazia tentativei eşuate a guvernului québechez de a suporta finanţarea integrală a reţelei de şcoli private evreieşti. Multe comunităţi au emisuni de radio, TV, presă şi biserici.Cu pumnalul la şcoală, de dragul tradiţieiToleranţa religioasă este un alt atu al Canadei. Atât în ziarul "Métro" - cotidian gratuit, distribuit în staţiile de metrou din Montréal, cât şi în "Zigzag român-canadian", apar ecouri ale disputei cu privire la toleranţa excesivă manifestată de autorităţi faţă de fanatismul religios, în special cel islamic. De curând, Curtea Supremă a Canadei a autorizat portul kirpanului în şcoli pentru a nu se încălca libertatea de religie. Kirpanul este un pumnal ce face parte din portul tradiţional al comunităţii sikhe; comisia şcolară "Marguerite Bourgois" din Montréal îl interzisese în 2002. Stewart Bell, jurnalist specializat pe investigarea grupărilor teroriste, atrage atenţia asupra pericolului pe care-l reprezintă reţelele teroriste active din Canada în cartea sa "Terreur froide: la filière canadienne du terrorisme internationale". Un exemplu este Mohammed Jabarah, implicat în atentatul din insula Bali, Indonezia în 2002. Crescut în Ontario, format în Afganistan de către Al-Qaida, a fost recrutat personal de către Osama bin Laden. Doar între 2002 şi 2003, grupările teroriste au primit 22 milioane de dolari din Canada. Descoperirea la Toronto, în 2006, a unei celule teroriste care intenţiona să-l decapiteze pe premier este ca un duş rece pentru elitele canadiene care credeau că multiculturalismul şi toleranţa vor rezolva problema terorismului. "Încercarea de a fi vecinul drăguţ al SUA nu o să vă ferească de furia antioccidentală a islamului radical", atrage atenţia Jonah Golberg în Los Angeles Times.Ţara diversităţii sexualeCanada este şi raiul homosexualilor şi al lesbienelor, iar de curând s-a legiferat căsătoriile minorităţilor sexuale. Montréal ocupă locul al doilea cu cea mai mare comunitate gay din America de Nord, iar staţia de metrou Beaudry este singura staţie de metrou din lume decorată în culorile drapelului gay. Totuşi, prostituţia este interzisă. Canada poate fi preferată Statelor Unite de către imigranţi şi datorită criminalităţii mult mai reduse. Dimensiunile criminalităţii din SUA le dau cifrele vehiculate de Jeremy Rifkin ("Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră visul american", 2006): în SUA erau încarcerate (în 2003) două milioane de persoane, aproape un sfert dintre cei închişi din întreaga lume. În Canada, în general, poţi să te simţi în siguranţă în propria ta casă, pe străzi sau în metrou, deşi mai au loc agresiuni, jafuri sau chiar omoruri. Publicaţiile gratuite ale arondismentelor din Montréal informează periodic despre diverse infracţiuni. Un atac armat a avut loc în 13 septembrie 2006 la Colegiul Dawson din centrul Mont réalului. Atunci au fost răniţi şi trei studenţi români. A provocat emoţie în presă uciderea, în ianuarie 2006, a unei tinere de 17 ani, aflată singură în tura de noapte într-o staţie Shell. În provincie, minorii au dreptul să lucreze de la 12 ani, deoarece Canada nu a ratificat Convenţia internaţională prin care se interzice angajarea minorilor sub 15 ani. Explicaţia poate să fie atât nevoia mâinii de lucru ieftine, cât şi nivelul scăzut al veniturilor populaţiei, aceşti copii sporind veniturile familiei. Alocaţia lunară, în valoare de 100 dolari impozabili, se acordă copiilor doar până la 6 ani. În 2002, aproape unul din şase copii canadieni (adică 1,065 de milioane, ce reprezintă peste 16% din numărul copiilor) trăiau sub nivelul de sărăcie. Totuşi, situaţia era mai bună decât în SUA, unde 11,7 milioane de copii (adică 22%) trăiau în sărăcie în acelaşi an. Furturile mărunte sunt relativ puţine. Majoritatea imigranţilor vin din ţări sărace, măcinate de persecuţii politice sau religioase, care n-ar îndrăzni să fure, riscând expulzarea. E drept că nu toţi sunt aşa temători, unii chiar vin să fure sau să cerşească şi o bună parte dintre ei sunt români. "Aici se poate fura şi nu te prinde nimeni! Aici e de noi, veniţi, fraţilor!", lansează Puşcăriaşu’ chemarea pe forum. Sub titlul "Specialiştii" români au băgat spaima în sistemul bancar canadian, "Pagini româneşti" (nr. 1, 2005) relatează conţinutul unui reportaj difuzat pe un post de televiziune canadian despre furturile de pe cardurile bancare. Au fost arestate 58 de persoane (în majoritate români), care au furat 10 milioane de dolari. Banda acţiona în mai multe provincii, iar unul dintre hoţii români se afla la a şasea arestare. Potrivit specialiştilor, Canada este ţara ideală pentru acest fel de infracţiuni, deoarece este pe primul loc în lume în folosirea cărţilor de debit, iar tipul de carduri oferit de sistemul bancar canadian nu oferă suficientă securitate; o securizare performantă a cardurilor ar necesita o investiţie de 500 milioane de dolari, dar băncile preferă deocamdată doar să-i despăgubească pe clienţi. Se pare că unii români ajunşi în Canada sunt specialişti şi în spălarea banilor unor companii româneşti, afirmă autorul articolului. Potrivit lui Ioan Cosmuţă, o reţea de contrabandă din Canada era alcătuită de ţiganii din ţările ex-comuniste. Unul dintre ei este deja celebrul Fane Spoitoru, refugiat în Canada, care avea invitaţi de seamă din România: actori, cântăreţi, chiar politicieni. Informaţii picante despre modul de operare al diverşilor borfaşi dă Mircea Gheorghe în volumul său de povestiri, "Partida de canastă", una dintre cele mai bune cărţi scrise de un român despre imigranţii din Montréal. Informaţiile privind marea corupţie sunt aproape absente din paginile ziarelor studiat e. Un singur caz răsunător, cunoscut sub numele de „scandalul comanditarilor”, şi-a găsit loc în "Pagini româneşti" (nov. 2005). În urma referendumului de separare din 1995, guvernul federal liberal a început o propagandă agresivă pentru a-şi crea un brand cât mai atrăgător în provincia Québec. Preţul: deturnarea de fonduri, falsificarea facturilor, risipirea banilor publici, contribuţii ilegale la sponsorizarea partidului liberal în schimbul acordării de contracte guvernamentale etc. În 2005 s-a declanşat scandalul programului de sponsorizare, în urma publicării unui raport de 1.400 de pagini alcătuit de către verificatorul general al Canadei, Sheila Fraser, la cererea premierului Jean Chrétien. A fost cel mai mediatizat eveniment din 2001 şi ancheta cea mai costisitoare: cheltuieli de 6,7 milioane de dolari pentru avocaţi, plus alte 7 milioane pentru servicii contabile. Bugetul de 250 milioane de dolari fusese administrat de Alfonso Gagliano, ministrul Lucrărilor publice, fiind implicaţi în scandal funcţionari superiori, membri ai Partidului Liberal, societăţi de stat, direct ori a cinci agenţii de publicitate (care au beneficiat de contracte în valoare de 67 milioane de dolari). În anchetă au fost audiaţi atât fostul premier Jean Chrétien, cât şi premierul în funcţie, Paul Martin, ministru al Finanţelor la vremea respectivă. A fost prima dată în istoria Canadei când un premier în funcţie a apărut în faţa magistraţilor. Programul de sponsorizare a fost anulat, iar o parte din bani, returnaţi. Sheila Fraser publică, de altminteri, rapoarte anuale, care sunt semnalate şi în Métro despre ceea ce nu merge bine în Canada: risipă de bani publici, fraude, abuzuri etc.Publicaţiile franceze gratuite studiate în Canada se deosebesc fundamental de cele din România: lipsesc ştirile senzaţionale, dezvăluirile legate de afacerile puternicilor zilei sau ale oamenilor de afaceri, ecouri ale dezbaterilor parlamentare, chiar şi indiscreţiile cu privire la viaţa vedetelor. Păstrarea tăcerii asupra faptelor de corupţie din societatea canadiană poate lăsa impresia falsă că aceste fapte nici nu se întâmplă. Totuşi, unul dintre marile scandaluri de escrocherie poate fi cunoscut şi de români dintr-un documentar difuzat pe Reality TV. Este vorba despre scandalul fondului de investiţii Eron Mortgage Corporation din Vancouver, Columbia Britanică, scandal izbucnit în 1996. La 10 ani de la producerea scandalului, în 2006, în seria "Very badman", apare un documentar cu privire la fondul "Eron: cei doi manageri" reuşesc să fure peste 210 milioane de dolari de la cei aproape 3.000 de investitori. Ei vor primi condamnări derizorii: 6, respectiv 3 ani, din care nu execută decât 1 an, respectiv 6 luni. Din bani se recuperează doar 20%, lăsând pe drumuri o mulţime de pensionari. Nu în ultimul rând, Canada constituie o destinaţie turistică ispititoare, cu uluitoare frumuseţi naturale sau minuni create de mâna omului. Să amintim doar două. Prima şi cea mai cunoscută este cascada Niagara, cascada cu cel mai mare debit de apă din lume, vizitată anual de 14 milioane de turişti. O altă atracţie turistică este oraşul subteran din Montréal, în conexiune cu o parte a liniei de metrou, oraş întins pe mai mult de 30 km, cu peste 1.500 de magazine şi 200 de restaurante.Poate fi Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti? Articolul este primul capitol al studiului "Destinul imigranţilor canadieni în presa scrisă şi electronică", de Hilda Hencz. Citiţi duminica viitoare despre "Bogaţii şi săracii Canadei; Salarizarea", ocazie cu care vom dezbate subiectul emigrării în Canada, prezentând aspecte pozitive şi negative. Informaţiile prezentate au ca sursă datele din perioada 2004-2006, iar studiul a fost publicat în 2008.

Ecaterina Andronescu, SCHIMBARE majora la Educatie! Toti elevii vor fi AFECTATI

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Canada

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI