M-am uitat zilele acestea peste articolele scrise despre Summitul NATO de la Ankara. Ce am constatat? Că românii nu sunt prea interesați. Ceea ce îi frământă este situația politică de la noi. Bine-înțeles este vacanță iar oameni vor si puțină liniște. Puțini au citit materialele despre eveniment, judecând după statisticile pe care le-am văzut.

Comunicate, cifre, burden-sharing, procente din PIB — recunosc, nu e lectură de plajă în luna iulie. Așa că articolul de astăzi va fi unul despre can-canurile de la Ankara pentru a descreți frunțile românilor. Dincolo de documentul final, unul scurt, summitul a produs o colecție de scene pe care niciun scenarist nu ar fi îndrăznit să le propună.

Și pentru că, în diplomație, culisele spun adesea mai mult decât scena. Cât despre declarația finală — un document laconic aproape spartan, cu șase puncte în care Rusia este numită fără ocolișuri principala amenințare, Ucrainei i se garantează 70 de miliarde de euro în 2026 și „cel puțin la același nivel" în 2027, articolul 5 este reconfirmat drept „angajament de neclintit", iar europenii și Canada anunță achiziții noi de peste 50 de miliarde de dolari — dovadă că, atunci când can-canurile umplu culisele, comunicatelor nu le mai rămâne decât aritmetica.