Radu Herjeu are reputaţia unui jurnalist serios, care îşi divinizează profesia şi niciodată nu promite ceva dacă nu ştie că poate să ducă până la capăt.

Director al Festivalului National de Arte pentru Liceeni – LicArt, desemnat membru titular în Consiliul Naţional al Audiovizualului de curând, Radu Herjeu a studiat tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune la Universitatea din Boston, deci are de ce să afirme că „nu manipularea e cea mai mare problemă în mass-media, ci lipsa de educaţie, de bun simţ şi de decenţă”. Experienţa de 22 de ani în media îl recomandă să răspundă întrebării EVZ „Cultura, încotro?”

Cum ai defini cultura? Te întreb pe tine, pentru că ştiu că-mi vei răspunde fără ocolişuri şi direct. Toată lumea spune că nu vinde. Oare e adevărat?

Cultura este tot ceea ce, creat de om, te face mai bun, mai deștept, mai deschis, mai conștient de sine și de ceilalți, mai dornic de „împreună”, mai echilibrat, mai desprins de meschinării, mai corect, mai amplu, mai vizionar, mai puțin egocentric, mai dornic de a crea. Ea rămâne vitală, chiar dacă oamenii nu realizează asta. Dar există o problemă în structura societății actuale. Cultura nu ar trebui „să vândă” sau să „se vândă”. Ea ar trebui dăruită, împărtășită și nu transformată într-un produs cu o valoare cuantificabilă în bani. Dar pentru asta ar trebui să trăim într-o altă lume, în care scopul principal al comunității să fie evoluția umană și nu profitul comercial.

Să fie românul însetat de cultură? Încerc să găsesc explicaţia faptului că se epuizează rapid biletele la spectacolele de operă, operetă, teatru si muzică clasică.

Din păcate, nu cred. Pur și simplu, la ce ofertă există, sunt suficienți români dornici de cultură care au posibilitatea materială de a beneficia de ea. Ca să nu vorbim de snobismul unei anumite categorii de oameni. Cred că românii ar deveni mai dornici de cultură, daca ar fi altfel educați în școală. Dacă ar înțelege că un act cultural nu e, așa cum spuneam mai sus, un simplu produs care-ți satisface o nevoie de moment, ci o necesitate pentru evoluția ta ca om.

Vorbind despre cultură, ai putea să numeşti câţiva titani ai culturii fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti?

Hm... Eu nu i-aș numi așa, ci creatori de frumos. Și cred că, privind astfel lucrurile, sunt suma tuturor „întâlnirilor” mele cu cărți, filme, melodii sau oameni. Fiecare dintre ele și-a lăsat amprenta sedimentară în mine. Pe multe dintre ele nici măcar nu le pot identifica precis, dar știu că există și fac parte din acest complex mecanism mental și afectiv care sunt. Pot spune, însă, cui aparțin unele dintre cele mai „apăsate” amprente: Paler, Steinbeck, Beethoven, Van Gogh, Dumas.

De ce crezi că fug oamenii de sensibilitate, de frumos?

Nu cred că fug. Pur și simplu sunt mai stimulați, mai ales de mass-media, să dea curs laturii animalice. Instinctul e mai ușor de stimulat și de exploatat decât rezonanța cu frumosul, cu profundul sau complexitatea. Din păcate, în acest caz, opusul sensibilității nu e rațiunea, așa cum se tem unii care nu au proprietatea termenilor, ci primitivismul unor pseudotrăiri.  

Tot aud expresia „Asta cere publicul!” Spune-mi tu, prin prisma unui realizator de televiziune care a fost desemnat de curând în CNA, e adevărat?

Există o jumătate de adevăr aici. O parte a publicului, majoritară, așteaptă un anumit gen de producții culturale, artistice sau de mass-media. Nu e un secret că cei mai mulți oameni preferă acei stimuli simpli, nesofisticați, care nu-i provoacă, nu-i obligă la efort intelectual, nu-i „consumă”. Care apelează la zonele mai rudimentare ale minții, fie ele raționale sau senzitive, în căutarea unui răspuns imediat și facil. E, pe undeva, un proces natural: bombardați cu o cantitate imensă de informații, oamenii au început să obosească încercând să le sorteze și interpreteze. Sunt din ce în ce mai dependenți de acele mesaje deja „mestecate”, la care ei trebuie doar să reacționeze. Cealaltă jumătate de realitate, însă, ar trebui reprezentată de responsabilitatea creatorului. De capacitatea și voința lui de a implica spectatorul, de a-i solicita un efort minimum în acest proces de comunicare născut de orice creație, fie ea literară, vizuală sau muzicală. El trebuie să-și propună să determine în spectator modificări mai profunde decât o face simpla zgândărire a centrilor nervoși

Cultura autohtonă, încotro?

În aceeași direcție cu societatea românească. Și, din păcate, are un rol din ce în ce mai mic în trasarea ei.