”El concepe revista ca pe o suită de numere omagiale, închinate personalităților dintr-o Galerie a sufletului românesc , începută în decembrie 1927 și cuprinzînd nume ca: Nicolae Titulescu, George Enescu, G.Țițeica, Gh. Marinescu, Alecsandri, Coșbuc, Heliade Rădulescu, Brâncuși, N.Paulian, Elvira Popescu, C.I.Nottara ș.a.”, ne spun redactorii ”României Literare”, oferindu-ne, pe două pagini, mostre ale acestei rubrici. Peste mulți ani, într-o lume cu totul diferită, mă simt solidar cu Camil Petrescu, rubrica de față nefiind, în spiritul ei, foarte diferită. În ceea ce ne oferă revista Uniunii Scriitorilor, găsim formulări memorabile care, sînt sigur, nu au făcut carieră în memoria culturală doar pentru că au fost risipite în publicistică. Despre Nicolae Titulescu: ”Sufletul lui N.T. are toate însușirile unei orchestre: de la jocul de pițicato al vioarei prime la înduioșarea violoncelului și de la umorul fagotului, la stridența metalurilor. Înțelegeți de ce, după fiecare discurs mare, are febră două luni de zile.” Despre Nicolae Iorga: ”Dar nu credem să i se poată găsi pereche ca orator. Pe lîngă lava dezordonată a frazei lui, oratoria spilcuită a celorlalți pare ridicolă, ca un scris prețios și caligrafic, pe lîngă scrisul dezordonat al unui poet. Nu e un spectacol mai interesant decît N.Iorga vorbind într-o chestiune pasionantă.” 

Despre Brătescu – Voinești: ”Fără el, în literatura românească ar fi un gol așa de real, încît numai gîndindu-l îi simți evidența. O lume întreagă, a celor slabi și umiliți, își are în el apostolul. Fără el, această bucurie nu ar fi părtașă la masa literaturii sau ar fi prezentă numai sub privirea tăioasă și în costumul de ridicol făurit de Caragiale.” Despre Maria Ventura: ”De cîte ori un teatru anunță spectacole cu M.V., directorul lui trebuie să aibă o ocnferință cu serviciul de ordine al Prefecturii, pentru ca să se ia măsuri de rînduială la casa de bilete. Și pe urmă trebuie să aibă grijă ca să publice un afiș cu instrucțiuni, care aduce cu programul zilei de Zece Mai: la ora 10…accesul prin intrarea laterală…ghișeu interior…controlați și iar controlați”. Găsesc, cu satisfacția celui care află că lucrurile importante nu se schimbă niciodată, și acest fragment în textul de evocare al lui Emil Racoviță, după ce constată că savantul nu este cunoscut marelui public, așa cum sînt cunoscute figuri mondene: ”Numai această simplă constatare și e destul ca să ne dea măsura dezorientării culturale a publicului românesc și să precizeze, imperativ, obligațiile pe care le au instituțiile noastre. E o întreagă educație care va trebui făcută cu orice preț”. Chiar dacă azi tot românul știe cine a fost Racoviță, problema, veți fi de acord, rămîne.

Camil Petrescu are, în posteritate, un dublu nenoroc. Primul: a devenit un clasic, autor de literatură obligatorie pentru liceeni, subiect de teză și de bac. Asta ucide mai mult decît uitarea, pentru că un autor uitat mai poate avea șansa redescoperirii, prezervîndu-și prospețimea dacă a avut-o vreodată, dar unul care e în manualul de liceu de vreo 40 de ani, nu.  Acesta din urmă e ca o mumie egipteană sub sticla muzeului: se uită toți la ea, dar uscată va rămîne în veci. Al doilea nenoroc este că iese destul de prost din suma jurnalelor confraților. De la Mihail Sebastian la Eugen Lovinescu și de la O. Șuluțiu la Eugen Ionescu, incluzînd mai recent memorialistică a Monicăi Lovinescu, bietul Camil Petrescu a fost portretizat în culori acide. De vină era, pare-se, orgoliul său nemăsurat.

Dar, chiar și așa, cred că e de amintit la fiecare celebrare a sa că a fost un om care și-a făcut datoria față de țara sa. Și mă grăbesc să subliniez, mai ales în România de azi, că nu e deloc puțin lucru! În primul mare război, a fost mobilizat și trimis să lupte pe frontul din Transilvania în august 1916, iar în noiembrie a fost grav rănit. Se va reface și va reveni pe frontul ajuns, între timp, în Moldova, unde i se dă comanda unui pluton.  Execută misiuni foarte periculoase, inclusiv incursiuni de recunoaștere în teritoriul inamic. În vara lui 1917 este din nou rănit și e luat prizonier, după o zi și-o noapte de lupte violente în care a apărat eroic poziția tactică pe care se afla cu plutonul său. Ajunge în lagăre de prizonieri din Ungaria și Boemia, de unde va reveni acasă în primăvara lui 1918. Nimeni nu știa că e prizonier și toată lumea, administrația inclusiv, îl considerau mort.

Nu mai evoc pe larg contribuția sa literară extraordinară – cum spuneam, e știută de toată lumea din liceu. Alex Ștefănescu o sintetizează astfel: ”romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, piesele de teatru Suflete tari, Jocul ielelor, Mitică Popescu, Mioara, Act veneţian, Danton, pledoaria de lungă durată pentru proustianism şi pentru mărirea gradului de autenticitate a prozei, contribuţiile la dezvoltarea esteticii teatrului, eseurile filosofice inspirate din filosofia lui Husserl”. Subliniind importanța pe care Camil Petrescu o dădea literaturii ca expresie a experienței personale (”verificarea cu mine însumi” este un concept estetic camilpetrescian), aș adăuga și rolul său determinant în citadinizarea romanului românesc, confiscat de lumea satului, de la Slavici pînă la Rebreanu. Sigur că, pentru mulți, rapiditatea cu care a trecut de partea noii puteri sovietizate după august 1944 este uluitoare – tocmai el, purtătorul de steag al noocrației și autorul atîtor personaje de o rectitudine morală absolută! Dar nu asta este important în economia vieții sale, căci după 1944 nu va mai scrie nimic major. Importantă este provocarea pe care simt că această rememorare a lui Camil Petrescu, la 120 de ani de la naștere, ne-o aruncă. Noi, cei care sîntem departe de anii de liceu și nici nu ne avem literatura ca profesie, dar avem cititul ca pasiune, mai putem citi cu ochi proaspăt și suflet fremătător, romanele sale? Cred că merită să încercăm…