Ceea ce toată lumea ştia deja de multă vreme s-a întâmplat: PSD n-a fost în stare să depună moţiunea de cenzură la data „certă“ (10 septembrie) anunţată în mai multe rânduri.

 În schimb, pe liderii acestui partid îi lasă nervii. Văzându-se lăsat în ofsaid, Mircea Geoană îi acuză pe tovarăşii din PSD că se tem de moţiune mai rău decât guvernul.

Le e frică celor cu dosare grele, care nu lasă loc generaţiilor tinere, celor roşi de vulnerabilităţi, depăşiţi de timpuri şi de evenimente, grupuri economice ale căror afaceri cu guvernul ar cădea odată cu cabinetul. Un cuib de viespi, concluzionează Geoană, realizând una dintre cele mai bune definiţii ale PSD. Reacţii? Bineînţeles.

În primul rând, s-a simţit cu musca pe căciulă Ion Iliescu. Autorul poreclei Prostănacul, adaugă acum încă una: Infatuatul („care se gândeşte numai cum să devină primministru“). Pe de altă parte, „strategul“ Vasile Dâncu îi susură în ureche liderului PSD: „Fii bărbat, fii bărbat!“.

Ce să mai creadă bietul om? Cred că Geoană se simte, în sinea lui, prost. Trebuie azi să treacă, senin, peste sentinţe date răspicat ieri, iar mâine va trebui să spună, din nou, altceva. Ştim, afirmaţiile unui politician (social-democrat, ar adăuga cârcotaşii) nu fac nici cât o ceapă degerată. Geoană e personificarea acestei propoziţii.

Prima lui reacţie, ieri, văzându-se lipsit de sprijinul partidului său (luni dimineaţă era singurul senator care semnase pentru susţinerea moţiunii, scria „Cotidianul“), a fost să lanseze repede două teme de serviciu: tinerii (cărora le vinde un loc eligibil la europarlamentare) şi pensiile. Previzbil, ieftin. Să se majoreze pensiile, a zis, nu de la 1 ianuarie, ci de la 1 noiembrie.

„Bine le zice, maică, Geoană, numai el se gândeşte la noi, bieţii pensionari.“ Asta e reacţia pe care a mizat, riscând să primească însă doar un: „Ia uite la ăsta, împrăştie lacrimi de crocodil, doar-doar ne mai şmechereşte de nişte voturi, infatuatul!“. Dar nu e doar problema lui Mircea Geoană aici. Momentul e delicat pentru ditamai PSD-ul. Eşecul negocierilor cu celelalte partide parlamentare se numeşte impotenţă politică.

Dacă pentru susţinerea unei moţiuni nu reuşeşte să convingă colegii de parlament, cum ar putea negocia alcătuirea unui nou guvern? E drept, pesediştii „mizează“ pe ideea că, în cazul în care ar dărâma guvernul Tăriceanu, preşedintele Traian Băsescu n-ar numi oricum un premier social-democrat.

Nu cumva îi facem un cadou inamicului nostru numărul 1?, îşi zic ei, cu laşitate graţioasă. Iată cum moţiunea de cenzură, gestul politic cel mai corect, din punctul de vedere al unui partid de opoziţie, mai degrabă îi pune în încurcătură pe cei care ar trebui să se folosească de ea ca de o armă letală. (Singurul punct slab, logic vorbind, e că momentul e prost ales; care-i noima unei moţiuni de cenzură acum?

Ce mari prostii a făcut guvernul acum, când 57% dintre români spun că guvernul Tăriceanu ar trebui lăsat să-şi termine mandatul?) Ce să aleagă deci sărmanii pesedişti? Lupta dreaptă, în care pot învinge sau pot fi învinşi? Ori permanentul joc de glezne de pe marginea terenului?

Şi dacă va câştiga bătălia, e pregătit acest partid să ducă Războiul? De asta le e frică pesediştilor, că pierd locul călduţ şi că nu-s în stare, că n-au vână. Sunt conştienţi de mediocritatea lor, de faptul că PSD e doar un monstruleţ cu dinţi de lapte, ca un căţeluş care latră subţire şi sunt tot mai puţini cei care-l bagă în seamă. Îl recunoaşteţi pe Mircea Geoană aici?