Cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – între “ideea bună, aplicată prost” şi execuţiile în masă.

Un bilet cumpărat din Moscova şi cinci schimbări de tren te duceau la începutul anilor ’30 în oraşul viitorului. Unul care nici măcar nu figura pe hartă. După opt zile petrecute pe şinele de fier care tăiau întinderile nesfârşite ale Rusiei, trenul oprea brusc în mijlocul stepei şi un ţipăt strident anunţa: “Magnitogorsk!”.

Oamenii coborau, se uitau pierduţi de jur împrejur şi îl întrebau pe conductor: “Mai e mult până în oraş?”. Răspunsul cădea invariabil: “Doi ani”.

Aceasta ar putea fi imaginea chintesenţială a unei istorii care a reinventat organizarea socială, ridicând din subterană cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – comunismul.

Povestea hibridului urban Magnitogorsk, documentată magistral într-una din cărţile de referinţă ale sovietologiei – “Muntele magnetic” a lui Stephen Kotkin – e dovada ultimă că socialismul de croială sovietică a pus laolaltă datele unei religii seculare, prinzând în plasa miturilor sale milioane de “credincioşi”.

Despre toate acestea a vorbit miercuri seară Vladimir Tismăneanu, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat cea de-a treia întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Monica Lovinescu”. Prelegerea profesorului de la Maryland a pus reflectoarele pe elementul care intrigă cel mai mult la ideologia comunistă: mesianismul proiectat al misiunii sale.

FAPTE ŞI FAPTE

Cum se modifică emoţiile în societăţile-laborator

O legendă bântuie lumea de câteva decenii: “comunismul a fost o idee bună, aplicată prost”. Magnetismul ei explică mecanismul prin care “răul” a ajuns, acum o sută de ani, o categorie politică în sine. Matematica nu convinge: deşi a ucis mai mult decât nazismul, socialismul de stat are astăzi dreptul de a se prezenta ca o alternativă acceptabilă.

În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, paradoxul s-ar traduce astfel: “Îi condamnăm pe cei care neagă crimele Holocaustului, un lucru extrem de normal, dar n-avem o problemă cu persoanele care neagă crimele comunismului. Cele două sisteme totalitare sunt inseparabile. E un fapt istoric că seminţele bolşevismului au determinat apariţia fascismului. Cineva mi-a răspuns odată la acest argument, spunând ‘domnule, există fapte şi fapte’. Aici s-a ajuns cu relativizarea”.

Utopia egalităţii

Pe de altă parte, fantomele comunismului nu sunt orice fantome. Ele bântuie cu furie egală şi trecutul şi spectrul viitorului. Explicaţia? “Socialismul de stat e o religie seculară. Asta se întâmplă atunci când spaţiul politic e invadat de pasiuni, de pulsiuni. Şi nu e o explicaţie scolastică! Dictatura proletariatului a adus cu sine execuţii în masă. Ea nu a fost limitată de lege pentru că statul s-a organizat în jurul ideologiei“, a indicat Tismăneanu.

“Comunismul e o parte integrantă a spiritualităţii Occidentului. Utopia egalităţii, intelectualii revoluţionari, specie inaugurată de Karl Marx – toate sunt la miezul gândirii modernităţii”, a mai spus profesorul de la Maryland.

Mai mult, “se greşeşte crezându-se că revoluţia comunistă se ocupă doar de economie, de reconfigurarea relaţiilor de producţie. Comunismul e un proiect mult mai larg, care vizează remodelarea infrastructurii emoţionale umane. Bolşevicii erau pregătiţi să extermine categorii întregi doar pentru a-şi pune în aplicare principiile. Ei erau, până la urmă, călăuzele ateiste, singurii care cunoşteau drumul spre comunism”.

ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE

“Inima mea fierbe la gândul că m-ai putea crede vinovat”

Oricine refuză litera religiei comuniste pică în afară proceselor “de clasă”, devenind automat un duşman al poporului. Un reprezentant al lumii vechi, un reziduu, o parte dispensabilă. Nici măcar cei mai buni camarazi n-au primit mântuirea.

Vladimir Tismăneanu a reluat miercuri seară un exemplu cu bătaie lungă, citind câteva pasaje din scrisorile lui Nikolai Buharin către Stalin. Ultima, trimisă în decembrie 1937, descrie mistica din jurul celei mai criminale religii politice a secolului trecut.

Aflat în închisoare, aşteptându-şi condamnarea la apogeul “Marii Terori”, Buharin îi scrie dictatorului: “În toţi aceşti ani am îndeplinit cu sinceritate linia partidului şi am învăţat să te iubesc şi să te preţuiesc. Inima mea fierbe la gândul că ai putea crede în vinovăţia mea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Ce pot să fac? Ce pot să fac?”.

Şi continuă: “Dacă aş putea într-un fel să-ţi arăt sufletul meu despicat! Dacă ai putea să vezi cât sunt de ataşat de tine, trup şi suflet. Mă pregătesc să plec din această vale a plângerii şi nu există nimic în mine în afară de nemărginita dragoste pe care v-o port, partidului şi cauzei. Conştiinţa mea e curată acum în faţa ta, Koba (n.r. poreclă pe care intimii dictatorului o foloseau. Koba era numele unui rebel georgian legendar, eroul favorit al lui Stalin). Te mai rog încă o dată să mă ierţi: doar în inima ta, nu altfel”.

Peste trei luni, Nikolai Buharin era executat prin împuşcare, alături de alte 17 persoane care trădaseră idealurile proletariatului. Şapte decenii şi câteva zeci de milioane de victime mai târziu, întrebarea încă planează: ce-i de făcut?

• “Pentru ideologia comunistă, maniheismul e o valoare centrală. Există o umanitate bună şi una rea, iar cea din urmă trebuie exterminată. Astfel se ajunge la sanctificarea violenţei. Pentru revoluţionarii comunişti, istoria omenirii e istoria luptei de clasă. Cei care cunosc această lege a istoriei nu pot greşi, sunt infailibili. Linia partidului e mereu cea corectă. Un banc spunea pe vremuri că deviaţionistul este persoana care aleargă, aleargă, aleargă şi când se uită în urmă vede că partidul a luat-o la dreapta sau la stânga”, Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiințific al IICCMER