În perioada interbelică românii nu mai aveau idealuri, proiecte naționale cum li s-ar spune astăzi. România Mare, născută din șanțurile pline de sânge ale Marelui Război, era o realitate de nezdruncinat. Plapabilă! Destinului național se împlinise. Raiul coborâse pe pământ.
Treptat, vremurile de pace și de huzur au dus la o întrebare stupidă, dar care a făcut carieră: Ce nevoie mai avem de Armată? Aproape un deceniu obsesiv presa interbelică se întreba ce rost își mai are Armata? Amețiți de garanțiile de securitate colective ale Ligii Națiunilor – via Titulescu, politicienii amputau de zor bugetul Ministerului de Război. Iar ce nu se tăia se fura, cu Regele Carol al II-lea și camarila sa în frunte. Geopoliticieni de mucava dar și publiciști versantili făceau bășcălie de casta militară – niște Moși Teacă! Susțineau că anglo-francezii se calcă pe picioare pentru a ne apăra fruntariile țării. Anul 1940 ne-a zdrobit definitiv. Cea mai mare și măreață creație politico-administrativă a acestui Neam, România Mare murea după numai 22 de ani. Sfârtecată și cu o Armată îngenunchiată. Umilită la retragere, la pasivitate!
Arc peste timp, după 1989 Armata era din nou disprețuită. Scuipată de toți derbedeii politici născuți din spuma revoluției iliesciene. Ieșită dintr-un regim care o trimitea la cules porumb sau construit blocuri, Armata română îndura acum votul plebiscitar al unor democrați prea repede avortați. Zeci de generații de ofițeri erau disponibilizați, trimiși cu câteva salarii compensatorii acasă. Erau din nou, cum spune un cântec, vinovații fără vină...
În primii ani post-revoluționari Oastea își pierduse rostul. Tratatul de la Varșovia (OTV) își dădea duhul, iar România plutea în zone gri, teribil de tulburi. Presa se întreba din nou la ce mai avem nevoie de Armată? Ofițerul este prin definiție un războinic. El vorba lui Petre Țuțea e plătit să facă război. Ei bine, războinicii români predau armele și plecau rușinați acasă sub huiduielile gloatei.
Întrarea în NATO a fost ca un balsam. Războinicii și-au revenit. Aveau o miză, aveau o direcție, aveau din nou un ideal. Au demonstrat și și-au demonstrat că bine antrenați și dotați sunt la fel de buni precum americanii sau orice armată modernă din lume. Că sunt luptători excepționali!
Impacabil, aceiași gargaragii din viața publică și-au dat cu părerea asupra înzestrării armatei, a bugetului, a retragerii sau nu din Afganistan. Românul e născut și militar sau analist militar, nu doar poet! Și sub pătură cu ochii la televizor îi poate da lecții unui stat-majorist!
Războiul din Ucraina a venit ca un șoc. Aceiași politicieni cer creșterea bugetului Armatei. Oasetea e acum necesară, nu doar bună la parade!
Astăzi 25 octombrie este ziua Armatei! Dincolo de tradițiile mele din familie, eu respect emorm haina militară și iubesc necondiționat Armata. Cred că Armata se află cu mult înaintea multor segmente ale societății românești. Că are mecanisme funcționale și de autocontrol cum nu are nimeni din țara asta. Că printr-un paradox atrage niște capacități extraordinare, mai ales prin liceele și învățămîntul militar...
La mulți ani Armatei României. Dacă nu o puteți iubi, măcar respectați-o! E Oastea Țării!
Recomandările noastre
