Vedeţi, domniile voastre, denumirea de „Crăciun” vine din spaţiul slav şi înseamnă „ziua butucului”. (Sorin Paliga, „Mitologia Tracilor”, pagina 48). De fapt denumirea a venit odată cu creștinarea, istoria ne spune când și cum.
În zilele următoare solstiţiului de iarnă, Soarele părea că nu mai vrea să crească şi că întunericul este atotputernic. De aceea, ca să-i dea putere Soarelui, oamenii făceau un foc mare în care puneau un butuc, o buturugă uriaşă, ca să ardă mult şi cu spor. Butucul european s-a păstrat sub forma unei prăjituri tradiţionale de Crăciun, o ruladă de forma unui buştean îmbrăcat în ciocolată şi cu frunzuliţe verzi de marţipan, în Occident, dar şi în România.
Cenuşa buşteanului care arde în sobă în noaptea de Crăciun este împrăştiată prin gospodărie şi livadă ca să fie belşug în noul an. Unii ţin cărbunii care mai rămân, pentru protecţie şi vindecare. Se dau înapoi lucrurile împrumutate, la focul butucului şi la petrecerea de Crăciun.
În „Cartea Crăciunului”, doamna Nadine Cretin arată că butucul de Crăciun nu era un butc, o buturugă oarecare. Avea un caracter sacru! O ofrandă adusă Soarelui ca să-l îmbuneze şi să lumineze din nou, cu tărie. Se pare că obiceiul, ritualul, este foarte vechi, se estimează la multe mii de ani, înainte de Iisus.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
