În „Universul” din 24 septembrie 1889, la rubrica „Notițe critice”, I.L. Caragiale tipărește acest text grav: „Cînd ar fi să dau vreo povață unui tînăr român, iată, pe care i-aș da-o: „Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfîntă ca și mama ta! S-o iubești și s-o respecți din adîncul sufletului tău! De dragostea și de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă și paradă. Ba ai dreptul și datoria să urăști, să lovești, să sfărîmi pe acei frați ai tăi ticăloși, cari, în loc s-o iubească și s-o respecte ca pe o mamă cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o exaltează ca pe-o bătrînă cochetă, nebună, bună de tocat!”

Atît despre patrie - și sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa și generoasa mamă vreo altă tiradă.”

Naționalismul sforăitor are o lungă tradiție în România. Cuvinte sfinte ca patrie, neam, țară, popor, au fost întoarse pe o parte și pe alta cu lopata demagogică. Fie că această lopată a fost limba groasă a politicienilor sau penița subțire a scribilor. Patriei i s-au făcut mii de declarații de către Don Juanii dornici s-o aibă. Din țîța națiunii și-au supt puterea numeroși avortoni. Caragiale avea oroare de demagogie. Folosirea cuvintelor mari în presă și în politică îl făcea să turbeze de ironie. Așa se explică de ce el își bate joc de ticurile naționaliste pînă și în scrisorile sale din Germania. Multe dintre epistolele sale conțin referiri ștrengare la clișeul daco-roman. O scrisoare către Paul Zarifopol îl anunță pe destinatar că: „un grătar sistematic pentru fripturi à la daco-romaine arde de nerăbdare să fie inaugurat”.

Astfel, Caragiale scrie despre „rînduri dacoromane”, „evenimente daco-romane”, „minte daco-romană”. Daco-romanismul, atît de des invocat în demagogia naționalistă, face subiectul unei veritabile bijuterii ironice în scrisoarea expediată de la Berlin lui Paul Zarifopol în 20 iunie 1906:

„Vedeți, vă rog, d-le doctor, vila d-asupra căreia fîlfîie gloriosul tricolor daco-roman? Aceea este residența pe care mi-am ales-o pentru vilegiatură estivală. Pot zice cu poetul: Locuința mè di vare

E la mare...

Remarcați, vă rog, că toate steagurile străine, supuse vîntului, curg de la dreapta la stînga; pe cînd tricolorul nostru, în veci nebiruit, curge de la stînga la dreapta: el nu știe să se plece vînturilor dușmane.

Iată ce va să zică adevărata indepedență. Onoarea lui”.

Pe o carte poștală datînd din 21 iunie 1908, Caragiale desenează cu creioane colorate tricolorul României. Schiță veselă, voit infantilă, însoțită de un text zglobiu:

„Uite-l cum flutură de victorios drăguțul! Și iarăși contra vînturilor străine! Să tremure dușmanii!”

În 26 iulie 1908, scriitorul îi trimite lui Paul Zarifopol, un alt mare ironist, o carte poștală din Travemünde. Pe o parte, Caragiale notează:

„Tricolorul daco-roman din Travemünde salută pe fratele său din Binz. Să fîlfîie cu mîndrie ambii, că-z doară:

Din Carpați și pîn’ la Mare

De la Mare la Carpați/

Ori din cîtă depărtare

Toți românii sîntem frați!”.

Joaca nu se oprește aici. Potrivit volumului care-i adună corespondența, VII din Opere, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, tom tipărit, în 1942, la Fundația Regală pentru Literatură și Artă:

„(Pe fața c.p. ilustr. în culori, Caragiale a desenat cu cerneală, deasupra vilei unde locuia un tricolor, cu literele a, r și g înscrise pe secțiunile verticale; jos, a notat):

a = albastru

r = roșu

g = galben”.

Tot din Travemünde, exilatul îi trimite lui Zarifopol, în 30 iulie 1908:

„Una salutațiune daco-romană celor ghe sub umbra tricolorului daco-roman ghela Binz, mă rog frumos!”

Nu numai tricolorul, dar și alt simbol naționalist îi dă prilejul unei acțiuni poștale glumețe. În 15 iunie 1908, de astă dată de la Turnu Severin, pornește:

„O salutațiune daco-romană de la picioarele bustului divului Traian drăguțul.

La revedere, foarte curînd.

Fiți sănătos!

Car.”

Divului Traian i se alătură femeia daco- romană, cea căreia satiricul îi zice, într-o tabletă celebră, „Rromânca”. O carte poștală cu subiectul Port Național Român, trimisă în 24 aprilie 1909 conține următoarea precizare:

„(Pe fața c.p. ilustrate și în colori: Port Național).

Grație, șic, distincțiune! – iată femeia daco-romană!”.

O revenire în țară îi dă prilejul unei noi ironii. De la Sinaia, el îi scrie lui Zarifopol, în iunie 1908:

„Stimate d-le doctor, cine ți-a spus că sînt mai fericit decît îmi e permis să fiu? – Că sînt deja în Berlin? – Nu! sînt în Sinaia, legat să rămîn în țară pînă la 10 Iunie st.v., cîn se isprăvește campania takistă. Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele de patriot daco-român: voiu să zdrobesc hidra reacțiunii în calitatea mea de democrat. Pînă să mi-i pună pe cap – i-am mîncat laurii!”.

Deși glumele pe seama clișeelor naționaliste domină îndeosebi corespondențele cu Zarifopol, și alți destinatari au șansa de a se bucura de ele. Ca, de exemplu, dr. Alceu Urechia. În 17 august 1905, acestuia îi sînt expediate rîndurile următoare:

„Iubite Alceu, s-au vorbit multe și mărunte despre fudulia grecească, despre orgoliul britanic și morga spaniolă - mofturi toate! Toate acestea nu mai însemnează nimic! ele pot să mai aibă trecere printre aceia cari nu cunosc ce este mîndria daco-română. Daco-românul e așa de mîndru, că nu vine decît foarte rar la rendez-vous, și atunci, foarte tîrziu; iar la scrisori, nu se pleacă mai niciodată să răspunză.

Dacă ne mai vedem vreodată, am săți spun o aventură a mea – a proposito de toate cele de mai sus – care desigur, ca anecdotă, are să te amuze, cred. Pînă atunci, în așteptarea moderării mîndriei tale daco-române, te salut cu dragoste al tău, Caragiale”.

Caragiale n-ar fi riscat astfel de tumbe glumețe pe seama unor formule naționaliste dacă ele n-ar fi fost ticuri ultra cunoscute ale epocii. Numai astfel destinatarul le putea gusta umorul.

Să admitem însă că I.L. Caragiale e un caz aparte. Să zicem, împreună cu detractorii săi, că nu e român, ci grecotei. Și tot alături de bîrfitori, să fim de acord că și-a bătut joc de poporul român. Ca satiric. Altfel spus, ca om fără Dumnezeu cînd îi vine o răutate pe limbă.

Să-l acceptăm și pe Arghezi beștelind, într-un limbaj mai violent decît cel al lui Caragiale, pe înfulecătorii de cuvinte mari: patrie, popor, pe neguțătorii de sentimente care nu sînt de vînzare: „L-ai văzut bătîndu-se cu pumnul în piept comediantul și scoțînd pe nas panglicile altora, spălate de întrebuințarea precedentă. El pretinde că-și iubește țara și își publică sentimentul, să fie auzit, cu fanfara. Tu te rușinezi, să te lauzi că nu ți-ai luat muma la palme și că nu ți-ai dezgropat străbunii ca să-i scuipi. E o dragoste firească gingașa dragoste de țară și ea face parte din om. Te leagă de țărîna ei, de pîntecul ei, o rădăcină vie, careți hrănește cu dărnicie ființa pribeagă și parazitară. Cum să te mîndrești și să faci marfă din această sfîntă și neîntreruptă aproape animalică legătură? ” (Tudor Arghezi, „Naivitatea ta”, în „Informația zilei”, 18 iulie 1943)

Ce ne facem însă cu Nae Ionescu, rămas celebru tocmai prin naționalismul său?

În „Politica externă” („Cuvîntul” din 29 septembrie 1928) gazetarul surprinde această fudulie în dimensiunile sale de fenomen general:

„Noi atîta învățăm: că sîntem mai deștepți decît toate neamurile din jurul nostru. Creșterea în demnitatea personală și națională izvorîtă din conștiința creației a adevăratei clădiri, asta ne lipsește cu desăvîrșire. De aceea, mîndria noastră de rasă și de stat e mai degrabă un fel de fudulie țigănească, lipsită de siguranța lăuntrică, și gata să se spulbere la prima măsurare reală cu un adversar bine înțepenit pe picioarele lui.”

Atenție! Aceste rînduri necruțătoare, retezătoare ca o coasă, aparțin unuia dintre cei mai mari naționaliști români!

Fondatorul „Cuvîntului”, Nae Ionescu, s-a remarcat tocmai prin românismul său. Cu toate acestea, teoreticianul dreptei din România, cel care a pledat mai înverșunat și mai convingător decît orice alt condeier pentru românism (rumânism, cum zice el) se dovedește un adversar necruțător al demagogiei naționaliste. Într-o cronică dramatică la „Meșterul Manole”, piesă de Octavian Goga, montată la „Național”, Nae Ionescu face praf și pulbere fudulia nătîngă, contraproductivă, a poetului, care ține să ne înfățișeze prin piesa sa drept ăi mai dihai din lume:

„La Berlin. Acum vreo cincisprezece, poate chiar douăzeci de ani, români mulți, pe care-i aduna verva lui Iancu Caragiale. Între ei Pârvan și – după alții – Goga. Seară de concert. Se cîntase Bach, și românii fuseseră și ei. Acum se adunaseră la un pahar de bere întro cafenea. Ședeau toți tăcuți, însă sub apăsarea monumentalei arhitectonici a lui Bach. Cînd deodată capela cafenelei, condusă de un țigan de prin București, pripășit pe malurile Spreei, izbucni întrun „Săbărel”. Un pumn în masă, de se cutremură paharele. Și cineva țîșnește: Ah! - asta e asta mă! Nu Bach al vostru. Era Goga. Octavian.

L-am văzut pe acest Goga, adevăratul, autenticul, aseară, stabilind cu o stăruință indiscretă linii de demarcație: în fața marii culturi – Meșterul Manole; în fața unei Praxiteles și a lui Canova – povestea Popei din Mestecăniș. Este în toată atitudinea dlui Goga față de bucuriile spirituale ale umanității o agresivitate pe care d-sa vrea s-o înfățișeze ca o afirmare a bunurilor noastre culturale românești, dar care în fond nu e decît ceva în felul disprețului pentru boierie pe care-l au unii parveniți mai viguroși”. („Cuvîntul” din 23 februarie 1928)