În 1951, în Originile Totalitarismului, Hannah Arendt arăta cum nazismul și comunismul sovietic au ajuns la putere. Arendt identifică mai mulți factori care conduc la apariția unui totalitarism de stânga sau de dreapta.

Mai întâi, individualismul și atomizarea societății. Mai presus de toate, ideologia totalitară seduce o masă de indivizi din ce în ce mai izolați, lipsiți de legăturile sociale pe care le aveau cândva și de identitatea colectivă care rezulta din ele.

Sunt zeci de ani de când sociologii observă o creștere a anomiei sociale în Statele Unite.

Există de asemenea și o dorință de transgresare, o pulsiune distructivă. Intelugentsia europeană și rusă de la mijlocul anilor 20 avea o viziune aproape fetișistă a abolirii vechiului regim. Acest fenomen începuse înainte de Primul Război Mondial, dar s-a accelerat după aceea.

Ceea ce Arendt a scris despre intelectualii acelei epoci este valabil și pentru cei de azi, din Statele Unite: „Membrii elitei nu au înțeles care va fi prețul plătit – prăbușirea civilizației – dacă dau curs liber dorinței lor de revanșă pentru clasele oprimate după secole de asuprire”.

Tendința de a crede tot ce spune propaganda, de asemenea. Într-o societate pre-totalitară, nimeni nu mai crede în „adevăr”. Oamenii se mulțumesc să creadă în idei care confirmă o viziune despre lume și de a disprețui pe oricine are o viziune diferită de a sa.

Orice demers rațional este imposibil, discursul public nu devine altceva decât o luptă pentru putere. Astăzi, acest lucru este valabil deopotrivă pentru Stânga și pentru Dreapta.

În fine, o societate pre-totalitară privilegiază lolialitatea profesionalismului. Adică, este mai bine să aderi la o ideologie decât să pui în discuție ideile liderului. Este, de altfel, ceea ce face administrația Trump, și președintele se laudă cu asta.

Dar șefii de universități, sindicatele și celelalte instituții de stânga fac același lucru, deși într-un mod mai sofisticat: îi obligă pe adepții lor să adere în totalitate la idealurile lor de diversitate, de incluziune și de echitate, deviza cu care își machiază lupta pentru putere.

Desigur, America nu are un Hitler sau un Stalin care să culeagă roadele haosului actual, slavă Domnului! Dar, vai, nu are nici un general De Gaulle sau un Martin Luther King – lideri care se bucură de încrederea poporului și care știu să restaureze ordinea și încrederea.

Acum câteva zile, Trump a postat pe Twitter amenințări la adresa manifestanților, ceea ce este șocant, chiar venind de la el. Însă, cu cât vom vedea la televiziune imagini cu vandali, cu atât va continua să câștige simpatia americanilor, oricare ar fi poziția lor.

America nu este pradă unei revoluții, dar, între o pandemie, prăbușirea economică care este efectul celei dintâi, și acum aceste revolte, mă tem că suntem pe cale să asistăm la nașterea unei noi ordini politice, categoric iliberală.

America mai are mult până să atingă un nivel de violență comparabil cu cel din anii 60 sau 70. Poate că vom fi scutiți de așa ceva, acum. Însă, la începutul verii, este dificil să ghicim care sunt forțele care au capacitatea de a împiedica această națiune decadentă de a se adânci și mai mult în nebunie.