Într-un taior bleumarin lucios, cu bluziță albă și garnitură albastră la gât, cu aer de școlăriță bătrână, prim-ministra scoțiană este înfiorată de emoție: a avut parte de primirea unui șef de stat.

Înainte de Juncker, Sturgeon avusese discuții și cu Martin Schulz, președintele de la acea vreme al Parlamentului European. Pentru a sublinia importanța momentului, pe podium lângă cei doi a fost adus un steag al UE real, capabil să fâlfâie.

Sturgeon le-a repetat gazdelor, care au primit-o în ciuda opoziției vehemente a Spaniei, Franței și Germaniei, că Scoția dorește să se rupă de Marea Britanie și să rămână în Uniunea Europeană. Suntem pe 29 iunie 2016, la nici o săptămână după referendumul din 23 iunie, în care britanicii au decis ieșirea din UE.

„Scoția și-a câștigat dreptul de a fi ascultată”, a explicat Juncker, aluzie la faptul că 62% dintre scoțieni votaseră pentru rămânerea în blocul european.

Sturgeon, radiind toată, a spus la rândul ei: „M-am simțit încurajată că am găsit (la liderii europeni) disponibilitatea de a fi ascultată”.

Avertizam la vremea respectivă că, mizând pe Cartea Scoțiană pentru a aplica o corecție Londrei, Bruxelles-ul se joacă cu focul. Că nu face altceva decât să încurajeze mișcările secesioniste din alte zone ale Europei. A trecut doar un an și iată că Buboiul Catalan stă să se spargă, iar alte furuncule regionale (Piemont, Tirol, Corsica, Ținutul Secuiesc) încep să freamăte.

De data aceasta, însă, referendumul cu capete sparte din Catalonia a fost primit cu o rezervă mult mai mare la Bruxelles. (Exercițiu de imaginație: Se cere să se descrie isteria cancelariilor occidentale în cazul în care ciocnirile de duminică ar fi avut loc între trupele de intervenție americane și bandele de derbedei „antifa”. Numărul epitetelor atribuite lui Trump nu trebuie să depășească 30!) După o tăcere apăsătoare de aproape 24 de ore, Comisia Europeană a declarat că votul de duminică a fost ilegal, deoarece se situează în afara Constituției spaniole, a îndemnat părțile la dialog și a repetat poziția oficială a Bruxelles-ului, expusă de Juncker personal încă din 14 septembrie: în cazul unei ruperi de Spania, Catalonia „va fi supusă unui proces de aderare (la UE), la fel ca toate statele membre care ni s-au alăturat după 2004”.

Bruxelles-ul joacă de pe un picior pe altul, după cum îi dictează interesul. Scoția era toroipanul perfect pentru a altoi Marea Britanie, pedepsind-o exemplar pentru sfidarea de a părăsi Uniunea Europeană, astfel încât să taie pentru mult timp de-acum încolo cheful altor amatori de a o imita. O încurajare a elanului catalan de către Bruxelles ar fi însemnat, însă, o lovitură directă și cumplită aplicată unuia dintre stâlpii UE, Spania, a patra putere economică a blocului, după plecarea Marii Britanii. Un conflict deschis între Bruxelles și Madrid ar fi fatal Uniunii Europene, și așa șubrezite după Brexit.

Cumplite trebuie să fi fost frământările interioare ale lui Juncker și compania! Colosale sforțările de a se abține să sară cu gura în ajutorul răzmeriței catalane! La urma urmei, Catalonia este una dintre odraslele ideologice ale Bruxelles-ului, exemplu viu al expunerii îndelungate a populației la radiațiile neo-marxismului occidental.

Cum altminteri s-ar putea explica uluitorul, halucinantul fenomen, fără pereche în lume, de la începutul lunii august, din această vară, când o manifestație de masă a înțesat străzile Barcelonei și altor orașe catalane, mii de oameni urlând „Turiști, plecați acasă!” Înțelegeți? Catalanii protestează pentru că sunt deranjați de numărul mare de turiști. „Nu este turism, este invazie!” sau „Turismul omoară cartierele!” au fost printre lozincile preferare scandate de puhoiul de oameni. S-au înregistrat chiar și violențe izolate asupra unor turiști, la Barcelona sau Mallorca.

La mai puțin de două săptămâni, pe 17 august, după amiaza, Younes Abouyaakoub, intra cu o camionetă peste trecătorii aflați la acea oră pe La Rambla, bulevardul cel mai populat din Barcelona, ucigând 13 persoane și rănind alte 130. Unul dintre răniți a murit la scurt timp.

După doar nouă ore, alți cinci prieteni și rude ale lui Abouyaaqoub intră cu o mașină în trecătorii din localitatea Cambrilis, ucigând o femeie și rănind alte șase.

Younes și ceilalți cinci nu erau turiști, ci rezidenți marocani, locuind în Catalonia. Drept care la tradiționalul miting de jelire, nimeni nu a avut un cuvânt urât de spus la adresa imigranților musulmani, care în curând vor depăși numărul turiștilor. În luna februarie a acestui an, la chemarea primarului Barcelonei, Ada Colau, sute de mii de catalani scandau pe străzi lozinci împotriva guvernului de la Madrid care se codea să accepte cotele de imigranți impuse de Bruxelles.

Catalonia seamănă în multe privințe cu California. Dacă în statul american, vedetele de la Hollywood sunt în prim-planul luptelor anti-Trump și de revenire la Multiculturalism, visul de aur al marxismului contemporan, în sora Catalonia, în fruntea luptei de emancipare sunt împinși fotbaliștii de la Barcelona. Evident că, minți sărace, miliardarii jucători Pique (cunoscut ca bărbatul Shakirei), Xavi sau Puyol sunt doar niște marionete, ca și, peste Ocean, un De Niro sau o Meryl Streep.

Ca și peste Ocean, puțin contează numărul, important este tărăboiul, care apoi să fie preluat și rostogolit de mass-media: la „referendumul” de duminică, autoritățile catalane au raportat o prezență de numai 42%, în ciuda faptului că nimeni nu a prezentat o evidență a secțiilor de votare, iar „procesul electoral” s-a desfășurat pe buletine pe care și le putea printa acasă oricine de pe net, în orice cantitate. De altfel, nici mă- car de formă, nu a existat o comisie electorală independentă.

Buboiul Catalan este rezultatul acțiunii sistematice a autorităților occidentale de a denigra și compromite ideea de Stat Național. Ca și Familia sau Biserica.

Să nu ne lăsăm păcăliți: ceea ce se întâmplă acum în Catalonia, ca și peste tot în Occident, nu are nici o legătură cu naționalismul! Dimpotrivă, avem de-a face cu accelerarea mișcării de dezmembrare a tuturor structurilor pe care timp de 2000 de ani s-a construit Europa creștină. În balamucul creat cu bună știință, pentru a putea exercita mai ușor controlul, oameni, mase și societăți se mișcă haotic, căutându-și cu disperare noi repere.

De cele mai multe ori, se reped ca știuca la momeala de tablă și o înghit pe nemestecate.