Un comentariu al lui Andrew Ash pentru Gatestone Institute.

 

Ce am învățat în Marea Britanie de la cei care se opun Brexitului  – dar și în Statele Unite – este următorul: există o mulțime de metode de a ignora rezultatul unui vot democratic.

Prim-ministrul britanic, Boris Johnson, a fost acuzat de opozanții săi că a organizat un „puci constituțional” suspendând Parlamentul pentru a-i împiedica astfel pe deputați să blocheze ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană pe 31 octombrie.

Șeful Partidului Laburist de opoziție, Jeremy Corbyn, a reacționat afirmând că noul premier se comportă ca un dictator de mucava, umflând reacția isterică la tentativa lui Boris Johnson de a pune în aplicare voința poporului.

Au trecut trei ani de când Marea Britanie a organizat un referendum pe tema rămânerii sau nu în UE. Nu a fost niciodată vorba de un „acord”. Votul a fost simplu: a rămâne sau a pleca. Detaliile tehnice, în cazul unui vot favorabil Brexitului, se presupunea că vor fi rezolvate în perioada de dinaintea datei ieșirii.

Lipsa unei preocupări față de un „hard Brexit”, manifestată deopotrivă de alegători și comentatori în timpul referendumului din 2016, s-a datorat câtorva factori. Cei care doreau ieșirea din UE, așa-numiții „Leavers”, nu erau interesați decât de un singur lucru – o ruptură definitivă și clară, în timp ce aceia care doreau rămânerea, așa-zișii „Remainers”, erau atât de siguri că vor câștiga scrutinul încât au considerat inutil să ia în considerare un rezultat „prost”.

Ca o parodie a lui Hillary Clinton, fosta secretară de stat americană, care a fost sigură de succesul său în alegerile prezidențiale din Statele Unite, din același an, „The Remainers” au fost convinși că vor câștiga, așa că ce rost ar fi avut să se gândească mai departe?

Și tot ca în cazul dezastrului lui Clinton, ei continuă să se văicărească până în ziua de azi. Diferența cu care au pierdut, spun ei, nu a fost mare. Campania „Leavers”, au pretins ei, a mințit alegătorii, minimalizând riscurile ieșirii și falsificând cifrele. Marea Britanie, insistă ei, trebuie pur și simplu să organizeze un nou referendum.

În 1973, când Marea Britanie s-a alăturat Comunității Economice Europene, cum se numea UE la acea vreme, nu a existat un referendum similar. Pur și simplu, oamenii nu au fost consultați. A existat o mare pompă, cu fluturași mult prea optimiști care au împânzit toată țara, inclusiv școlile, anunțând evenimentul intrării în CEE.

După ce au fost experimentate într-o manieră concretă promisiunile nerespectate și efectele negative ale unei aderări la UE, la care populația britanică nu a avut nici o contribuție, a fost un vot ușor atunci când s-a ivit ocazia referendumului din 2016: „Leave”, ieșirea.

Venise vremea părăsirii unui sistem autoritar lipsit de alegeri directe, de transparență, de asumarea răspunderilor, și de un mecanism pentru a demite pe cineva sau de a pleca. Era ca o cursă de șoareci: poți să intri, dar nu poți să ieși.

La aceasta se adaugă, dacă mai era necesar, costul tot mai mare al vieții de când Marea Britanie a devenit stat membru.

Dorința de a ieși, de asemenea, nu era motivată de renunțarea la vechiul sistem metric sau zecimal.

Motivul nu îl reprezentau nici instrucțiunile nebunești venite de la Bruxelles, care dictau care trebuie să fie forma legumelor vândute în supermaketuri: morcovi și castraveți drepți, roșii, cartofi și mere perffect rotunde. Aceste directive mărunte au fost factori agravanți, care nu au făcut altceva decât să complice viața agricultorilor și producătorilor.

Alarma a sunat la introducerea monedei euro în 2002, și cu lichidarea monedelor interne ale partenerilor noștri: aceste gesturi au pus sub lupă adevăratul scop al Comisiei Europene – controlarea și unformizarea tuturor asptectelor vieților noastre.

Faptul că Marea Britanie a ales să nu adere la Euro și a reușit să-și păstreze lira sterlină a fost poate un semn pentru vremurile care urmau să vină.

Nu doar că, la nivel intuitiv, părea greșit să renunți la lira italiană, la francul francez, la marca germană etc., dar această măsură nu a contribuit – așa cum s-a promis – la creșterea economică sau la integrarea politică.

Fie adepții rămânerii în UE nu au remarcat efectele nefaste ale cedării puterilor suveranității noastre către Bruxelles, fie le este frisă de schimbare.

Oricare ar fi adevărul, cei care au câștigat referendumul, votând pentru ieșirea din UE, merită să li se acorde o șansă. După ce au îndurat de atâta vreme, cu stoicism, efectele devastatoare ale aderării la UE, din spirit de fair play, a venit cu siguranță timpul de a ne recâștiga libertatea și independența.

În loc de fair play, însă, acești sărmani perdanți, The Remainers, par să fi ales să întoarcă spatele democrației. În loc să accete rezultatul votului și să facă front comun pentru o tranziție lină, ei fac tot ce le stă în puteri pentru a perturna procesul diplomatic, declarând – cu oarecare superioritate – că aceia care au votat Ieșirea au fost prostiți,  induși în eroare, sau pur și simplu o adunătură de rasiști de joasă speță, care ar trebui ignorați.

Poate că adepții Rămânerii ar putea învăța să privească mai atent la dezastrele pe care ni le-au pricinuit și să accepte jocul democratic.

Întorcând spatele voinței poporului timp de trei ani și luând ostatecă opinia publică, ei nu i-au lăsat lui Johnson de ales, obligându-l să suspende Parlamentul.

Dacă ar trebui învinovățit cineva de puci, atunci nu prim-ministrul ar trebui acuzat, ci ei.

Te-ar putea interesa și: