Boris Pasternak și Nobelul refuzat. Unul dintre acuzatorii săi publici  devenit șeful KGB, la aproape un deceniu de la atacarea scriitorului.

Se știe că „Moscova nu crede în lacrimi”. Și nici nu acceptă rabat de la regulile impuse. Așa au stat lucrurile și acum 66 de ani, când un scriitor sovietic, Boris Pasternak (1890-1960) a primit Nobelul pentru Literatură. Asta, după ce unul din marile romane ale literaturii ruse, „Doctor Jhivago”. a fost publicat în Occident, expediat pe ascuns.

Boris Pasternak publicat de Giangiacomo Feltrinelli

Boris Pasternak a scris un roman dedicat evenimentelor dure din perioada 1905-1930. Au fost vremuri revoluționare, cu excesele de rigoare. Doctor Jhivago, un intelectual medic rus, orfan de părinți dar tutelat de părinții viitoarei soții a fost un caz aparte. Era suficient de inteligent să conteste țarismul dar nu era atât de prost să ia de bun bolșevismul care se clădise în acea perioadă.

Excesele Revoluției din Octombrie, Contrarevoluția erau ceva ce Moscova nu tolera a fi cunoscute. Evident, în 1957, când Casa Editrice Feltrinelli publică romanul, la Moscova, valul începe să se formeze.  Feltrinelli era un nobil italian putred de bogat dar comunist activist, mort într-o acțiune de aruncare în aer a unei rețele de înaltă tensiune din Italia.  Nu știm dacă n-a fost și mâna KGB în moartea sa din 14 martie 1972, Sovieticii nu s-au împăcat că el îl publicase în 1957 pe Pasternak la editura sa, alături de alte nume publicate ca Fidel Castro sau Ho Chi Min.

Boris Pasternak și  un „tsunami” provocat de primirea Nobelului pentru Literatură în octombrie 1958

Anunțul atribuirii Nobelului pentru romanul lui Pasternak are efect de tsunami. Suntem după destalinizarea lui Hrusciov și după episodul din Ungaria. Deja era prea mult chiar și pentru Hrusciov. Adică se condamnase stalinismul de către sovietici, nu avea treabă „dușmanul imperialist” să știe ce se petrecuse în timpul și după „Octombrie Roșu”.

Prezidiul CC al PCUS nu stă pe gânduri. Cea mai mare sală dedicată sporturilor din Moscova devine „tribunal literar”.  Mihail Suslov (1902-1982), ideolog stalinist de top, evident, mai are ocazia să bată un cui în coșciugul politic al lui Nikita Hrusciov. Arătase ca trăznit la Congresul XX al PCUS  din februarie 1956. I se păruse prea mult și simpla dezavuare internă a crimelor staliniste. Acum avea ocazia ca păianjenul să-și țeasă pânza.

Prudent, Suslov nu iese la atac. Îl cheamă la el pe tânărul pe atunci Vladimir Efimovici Semiceastnîi (1924-2001), Prim-secretarul KOMSOMOL-ului (foto). Îi spune clar că romanul trebuia criticat, scriitorul trebuia acuzat și obligat să refuze Premiul Nobel. Evident, Semiceastnîi se conformează și rostește un rechizitoriu în care sunt amestecate numele trădătorului biblic Iuda, noțiunea de vânzător de țară. Pasternak, proscris, refuză Nobelul. Moare în anonimat doi ani mai târziu.

Semiceastnîi va deveni în 1961, șeful KGB. Relația cu România și succesiunea lui Dej din 1965

Semiceastnîi va primi plata actului său politic în mai puțin de trei ani. A fost șeful KGB în perioada 1961-19167. Î octombrie 1964, alături de Sulslov a participat în culise la debarcarea lui Hrusciov. Atunci, Suslov a fost vocea acuzatorului public. Vladimir Efimovici Semiceastnîi  a fost cel care a gestionat chestiunea legată de independența României față de politica URSS din aprilie 1964. Aleksandr Mihailovici Saharovski, faimosul general sovietic și consilier-șef al sovieticilor trimiși să „consilieze” instituțiile comuniste românești, protectorul lui Pacepa îi raporta direct lui Vladimir Efimovici Semiceastnîi.

Probabil, din perioada 1957-1958, Vladimir Efimovici Semiceastnîi l-a cunoscut și pe Nicolae Ceaușescu, acesta scăpând cu viață din accidentul de avion din noiembrie 1957 de la Vnukovo.  Ceaușescu trăsese în țăranii de la Vadu Roșca în decembrie 1957 și nu pățise nimic la „prelucrarea” internă de partid. Așa se explică și de ce, de nicăieri, peste capul lui Apostol, cel considerat succesor de drept al lui Dej, apare Nicolae Ceaușescu susținut de Maurer în martie 1965 ca succesor.

Sursa foto: Wikipedia