Colibele pescarilor răsar bacovian din peisajul lacustru. Încropite în buza canalelor, cu acoperişuri din stuf uscat. Unele pe piloni de salcâm cătrăniţi. Pescarii, cu familii şi case pe la oraş, le ridică pentru 10-12 ani.

Acolo îşi usucă hainele, fac de mâncare şi dorm. Străinii rămân cu gura căscată. Pescarii şi bordeiele lor sunt parte a lanţului trofic. Laitmotivul Deltei, cu mirosul de setcă impregnat în piele şi ogrăzi cu legume în spatele bordeiului.

Din ’84, coliba rezistă

La intrarea pe Lacul Coteţu, Nicolae Cojocaru şade pe bancă şi spală de noroi niscaiva caise, într-o oală cu apă din Dunăre. "Uite, scoatem acum ceapele din grădină, ce-am avut şi roşii. Asta e. Suntem învăţaţi cu apele, că a mai fost. Asta e", mormăie pescarul. Are trei ajutoare. "Unuia i-a murit tatăl, maică-sa. Surorile, fraţii au plecat în afară. El un’ să se ducă? L-am luat la mine", mărturiseşte el în timp ce bărbaţii se perindă pe lângă banca lui, scuzându-se pentru ţinuta sumară.

Sunt toţi în chiloţi, abia întorşi cu barca. Se pun la salvat grădina din spate. "Să nu zici că nu ţin la matale! Uite ce ţi-am adus", se laudă unul dintre ucenici, după care trânteşte pe masa din faţa băncuţei o lădiţă plină cu ceapă verde. Nicolae îi întinde o caisă. "Astea să ştiţi că sunt ecologice! Hai, spal-o…", se bucură nea Nicu.

Nea Nicu Cojocaru are casă şi familie la Tulcea, dar îi vede o zi, două din şapte. "Stau, pescuiesc aicişa şi mâine plec acasă. Luni venim înapoi. Am băut o cafeluţă dimineaţă, la 3.30, sculele sunt toate în apă, plecăm după ele, le scuturăm, punem peştele în barcă şi plecăm. Programul ni-l facem singuri", devine brusc serios.

A trudit la colibă din ’84. "Ah, asta-i rezistentă! E de mult, din ’84, şi nu e oricum, ci pe stâlpi! Prima dată când a fost făcută era din lemn şi stuf. Dupa aia a venit unu’ de lucra la Uluca, mecanic. Noi ne-am mutat de aicişa în alt loc. Ei au venit, au dârmat-o şi s-au pus şi-au făcut-o din nou. Şi-o băgat jos stâlpi. I-a cătrănit şi pus lemn de salcâm, care ăştia n-are cum să putrezească. M-am întors la un moment dat. După inundaţia din 2006, am turnat piatră la bază, să nu mi-o ia apa. Să înţelegem că asta nu se-nmoaie, că nu-i din chirpic sau ceamur", explică, doct, constructorul de lemn şi stuf.

Tigruţu, motanul de 500 de euro

Bordeiul e pe dinăuntru şi dormitor, şi magazie: şapte sticle de ulei, 15 hârtii igienice, atâtea tacâmuri cât peştele din canal, bulion pentru mâncare, iar de curând a venit vremea televizorului cu Digi TV şi radio. N-are frigider, însă.

Plăteşte, de 20 de ani, 1,6 milioane lei vechi pe an pentru "teren ieşit de sub ape". "Mie mi-e mai bine aici, decât la oraş. Iarna, bag lemne şi umblu prin chiloţi de cald ce-i. Ia deschide dulapu’ verde. Nun dreapta, că acolo am puşca, în stânga sunt toate proviziile", şi începe să aleagă cu mâna ceapa stricată din lădiţă.

Probabil cel mai gras motan din Delta Dunării, Tigruţu, începe să se frece de piciorul lui nea Nicu. "Strigă-l Tigruţu că vine singur. A mai slăbit acuma. Luaţi-l în braţe că-i blând, nu zgârie", râde pescarul. E o minge de blană cu ochi. "500 de euro au vrut să-mi dea pe el nişte turişti, dar n-am vrut. Ăsta moare dacă pleacă! L-a adus o cumnată de-a mea, l-a găsit la trecere la bac", poveştete stăpânul motanului. "Câte poze au făcut turiştii cu motanul ăsta, n-am eu păr în cap", mai spune.

Îi plac francezii, ultimii au rămas în coliba lui o săptămână. Le zice să aibă grijă: lipitori destule şi şerpi de apă din doi în doi paşi. "Da’ dă-i dracu, ăştia-s de apă, nu fac nici pe dracu’", îi sfătuieşte Nicolae Cojocaru.

De la combinat, pe Lacul Nebunu

Nea Lucică lucreză de-o viaţă la combinatul metalurgic din oraşul Tulcea. "Eu iau doişpe milioane, soţia zece. Ăsta nu-i salariu bun. Mai vii să prinzi peşte atunci", se plânge omul.

Ajunge la coliba lui de la intrarea pe Lacul Nebunu de trei ori pe săptămână. Pe timp de zi sau pe timp de noapte, cum are liber de la ture. "M-am apucat de peşte după ce-am terminat armata. Prima mea colibă mi-au «somat-o» în 2004. N-avea piatră, nici BCA, nici turism nu făceam. Dar, aşa, am renunţat un pic la baltă", povesteşte dânsul.

Acum trei ani şi-a construit una noua, mai simplă. "S-a făcut din resursele bălţii. Paie, totul lipit cu pământ, legat cu sârmă, am montat o sobă şi un pat, să dormim noaptea. Cum e apă acum, spală tot. Aproape toate sunt inundate, a mea sigur o să pice", zice necăjit nea Lucică. A fost la începutul săptămânii şi şi-a găsit sculele răsucite de la curentul din apă. "Deci, de pe canalul Scăunel îi zice, un canal secundar care dă-n Candura – cunoscut că se prindea ştiucă bună pe el – acolo mai sunt vreo trei-patru căsuţe. Da’ şi ele cu apă", adaugă tulceanul.

Coliba lui e pe pământ amenajat, unde erau baze stuficole: "Se tăia stuful iarna şi n-aveau cum să-l transporte. Şi atunci îl depozitau aici şi veneau primăvara să-l ia să-l ducă la fabrică. Dar altfel scrie pe cererea de la ARBDD: pământ ieşit de sub ape".

Preţ dublu în magazin la peştele din baltă

"Ultima oară am prins cam şapte kile de plătică şi alte şapte de peşte mai mic. Nici vorbă de crap sau somn. Curentu’ e mare, nu ai unde să pescuieşti ca lumea", se jeluieşte nea Lucică. De la el la magazin, drumul peştelui e lung. Anumiţi patroni îşi trimit angajaţii să ia peştele din Deltă. "Nu mai faci tu drumu’ până la Tulcea. Îţi mai aduc mâncare, bere, ţigări. Şi pleacă de la noi cu un preţ prost – 2-3 lei pentru un kilogram de caras sau 8-9 lei pentru unul de crap sau somn. Şi ajung în magazine – primul cu opt lei, următorul cu 16- 18 lei. Fileu’ e mult mai scump, 20-30 lei, depinde de sortiment – adica partea cea mai bună a peştelui, fără oase – somn, crap, şalău. Sunt scumpe, nu-ţi permiţi", concluzionează pescarul. Apoi, oftează: "N-ai să-ţi cumperi tu zece kile de somn de la magazin, decât poate dacă ai urgenţă la doctor sau la poliţie".

PROIECTE

Colibe-tip marca ARBDD

Grigore Baboianu, guvernatorul Administraţiei Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării – Tulcea, se gândeşte la un model de adăpost temporar.

"Ideea noastră a fost realizarea unor construcţii uşoare, sezoniere pentru o grupă de 8-9 pescari. Mai ales că terenurile sunt domeniu public", a spus acesta. Potrivit lui Baboianu, colibe multe sunt de-a lungul Braţului Sf. Gheorghe.
"Un adăpost civilizat ar putea constitui o atracţie turistică. Există un program, cu fonduri pentru activităţi complementare pentru pescuit, în care pot fi incluse aceste adăposturi".

"Mie mi-e mai bine aici. Iarna, bag lemne şi umblu prin chiloţi de cald ce-i. Am băut o cafeluţă dimineaţă, la 3.30, sculele sunt toate în apă, plecăm după ele, le scuturăm, punem peştele în barcă şi plecăm. Programul ni-l facem singuri.",
NICOLAE COJOCARU, pescar