Sunt câteva sute de știri cu încărcătură emoțională pe zi. Chiar și informațiile care se repetă obsesiv parcă adaugă un strop de emoție, în loc să devină tot mai neinteresante odată ce se învechesc.

Hârșâit în contabilizat orori, din 1990 încoace, recunosc că mă emoționez greu la știri: Am văzut în atâția ani, de aproape, nu de la birou sau prin intermediul monitorului de calculator, cam tot ce poate concepe mintea umană în materie de rău absolut sau cruzime.

Totuși, ieri, o știre măruntă, în avalanșa de informații despre orașe bombardate și oameni uciși, m-a făcut să tresar. Două rachete rusești au lovit o stație radar aflată la 15 kilometri de un orășel care poate nu le spune nimic celor mai mulți români, dar pentru mine este ”acasă”, chiar dacă nu am călcat niciodată acolo. Se numește Ismail și e pe malul Dunării.

În 27 august 1944, din acel oraș, o femeie în vârstă de numai 24 de ani, fugea pe un șlep spre ce însemna în mintea ei Pământul Făgăduinței, El Dorado și Bonanza la un loc, România! Habar nu avea că de patru zile și fostul Pământ al Făgăduinței o luase pe o pantă din care nu avea să se mai oprească.

Comunismul era spaima lor cea mai mare și tocmai în brațele lui fugeau!

Era cu tatăl, preot, mama și cu un prunc de numai un an și patru luni. Peste 25 de ani, pruncul, o fetiță, avea să devină mamă la rândul său, dar mai aveți câteva zile până să îmi urați ”La mulți ani!”

Lăsa în urmă mormintele a doi frați, un soț reținut, casa cu o curte având 14 meri și pianul din sufragerie, la care primăvara fetele cântau, vrăjind băieții de la seminarul teologic.

Pe șlep erau multe rude și mulți vecini de-ai lor, ”ruși albi”, ucraineni, români. Pe mulți aveam să îi cunosc peste ani, au păstrat legătura.

Ai mei au ajuns într-un apartament dintr-un bloc vechi din Obor, demolat după 1977, și s-au integrat în acest uriaș ”cartier-sat-urban” care dă o culoare aparte Capitalei. Au devenit ”oboreni”  mândri – ”buricul pământului”, că doar, se știe, toamna soarele răsărea în București de după munții de varză din Obor -  dar în adâncul sufletului...

Când eram copil, îmi amintesc că veneau ”ismalienii” în vizită la noi sau mergeam noi la ei acasă, bucăți de case naționalizate unde tronau pe mobile vechi câte o icoană, o candelă, un sfeșnic sau un tablou mic și întotdeauna gazda spunea de unde îl are, de la mama, de la dedea Cutarevici  sau de la teotea Cutărescu, într-un amestec ciudat de cuvinte românești, ucrainene și rusești. Și la noi, în casa bunicii era o icoană a Sfântului Nicolae, a cărei ferecătură bătrâna o lustruia cu mâneca de la halat și o săruta, când credea că nu o vede nimeni.

Deși toată lumea părea să uite proveniența acelor obiecte și era nevoie să fie reamintită de fiecare dată, nimeni nu întreba cum au ajuns acolo. Toată lumea știa asta: ”e de pe șlep”. Niciunul nu putea să uite noaptea când Armata Roșie a ajuns în Ismail. Atunci au înghesuit în câțiva saci și cufere ce au putut apuca și au fugit în cele câteva ore în care cele trei nave sovietice care preluau controlul asupra zonei erau ocupate să escorteze pe malul românesc foștii comandanți ai portului.

În restul timpului, sovieticii instituiseră blocadă și oricine încerca să treacă Dunărea era considerat ”fugar” și se trăgea după el.

Speriată, bunică-mea și-a acoperit copilul cu propriul corp cât timp a durat drumul pe apă.

Au ajuns toți cu bine, și oameni și câteva servicii de cafea, farfurioare și lingurițe pentru dulceață, un samovar, o tabacheră, semne desuete ale unui statut topit sub lava egalitarismului.

România nu i-a primit bine, dar măcar nu i-a dat înapoi, ca să sfârșească în Siberia. Până în 1989 i-a urmărit stigmatul ”născut în URSS” din buletinele de identitate, fiind considerați fugari din Paradisul societăților socialiste. Dosarul de cadre, bila de fier agățată a putut fi desprinsă doar de unii dintre ei, în special de cei ale căror familii au fugit la prima cedare, în septembrie 1940.

Au rămas ”oamenii de pe șlep”, plutind în apele nimănui, provenind din teritorii despre care nimeni nu și-a bătut capul să le considere vreodată altceva decât monede de schimb între state sau subiect de balade triste patriotice, pe care toată lumea le uită când se încinge grătarul cu mici. Preluați, cedați, mutați dintr-un regat într-un țarat, dintr-o republică sovietică în alta, pentru mulți Oborul sau alt cartier sau oraș care i-a găzduit au fost mai casă decât pământurile de pe care au fugit.

Acum sunt morți toți și povestea lor moare și ea, va muri și mai mult, dacă se poate asta, din decență – sau ipocrizie – față de un vecin lovit, dar scenariul se repetă și tot din Ismail. Ea începe cu exclamația ”Vin rușii!” și continuă cât îi îngăduim noi.