Evenimentul Zilei > EVZ Special > Blocul scriitorilor. Cronica neștiută a imobilului din buricul Bucureștiului pe care Mircea Dinescu l-a dăruit confraților în 1990
Blocul scriitorilor. Cronica neștiută a imobilului din buricul Bucureștiului pe care Mircea Dinescu l-a dăruit confraților în 1990

Blocul scriitorilor. Cronica neștiută a imobilului din buricul Bucureștiului pe care Mircea Dinescu l-a dăruit confraților în 1990

Început în anii ’80, sub directa îndrumare a „celui mai iubit fiu al poporului” - tovarășul Nicolae Ceaușescu -, proiectul Centrului Civic ar fi trebuit să-i confere Bucureștiului o alură de capitală modernă și să-i injecteze, cât de cât, o logică urbană acestui oraș înțepenit în timp, a cărui identitate se zbătea între legenda „micului Paris” și odioasele cartiere sărace muncitorești apărute pe vremea comunismului.

Biserici încărcate de istorie, spitale și mii de case au căzut ca secerate sub coasa nemiloasă a analfabeților care conduceau România la acea vreme, pentru a ascunde mizeria și sărăcia care dărâmaseră baierele perfieriilor și invadaseră inclusiv centrul acestei așa-zise capitale europene.

Astăzi, Centrul Civic se despletește dinspre Casa Poporului către Piața Alba-Iulia în șiruri de blocuri identice, a căror arhitectură monumentală a fost importată din URSS și care nu are nimic în comun cu valorile noastre naționale, ci mai degrabă cu megalomania lui Nicolae Ceaușescu.

Și, pentru că suntem un popor al mitogenezei, construcția acestui cartier a născut nenumărate povești fabuloase, unele făcînd trimitere la Ana meșterului Manole: sute de muncit ori care ar fi murit pe imensul șantier ar fi fost îngropați, din grabă, în pereții clădirilor. Într-adevăr, nimic nu s-a aseamănat mai mult, prin sacrificiu, cu șantierul de la Canalul Dunăre – Marea Neagră…

Dar istoria are, și ea, micile-i răzbunări: Nicolae Ceaușescu n-a mai apucat să inaugureze colosala lucrare, la care a ținut atât de mult, Revoluția lăsând în paragină și în tone de moloz „inima” Bucureștiului.

Poporul român s-a uitat întâi cu ură la construcțiile ce zăceau neterminate. Centru Civic era doar o hidoșenie care oglindea lipsa de discernământ a conducerii proletare. Dar timpul le rezolvă pe toate. Treptat, am învățat să prețuim sacrificiul celor care au muncit cu disperare pentru propășirea visului „unicului conducător”.

 

Revoluția

Revoluția a răsturnat cu greu scara valorilor. „Foștii” deveniseră, peste noapte, „revoluționari”, apoi „afaceriști”, pentru că aparatul nomenclaturii comuniste deținea capital și constituia, de ani buni, un sistem funcțional.

Cultura nu a putut fi, însă, păcălită. Cel puțin nu „pe față”. Mircea Dinescu, cu aura sa de disident comunist, cu notorietatea căpătată la TVR în momentele fierbinți ale Revoluției, avea să facă dreptate pentru această categorie atât de hulită pe timpul lui Ceaușescu – cea a scriitorilor.

Așadar, cine altul, dacă nu Mircea Dinescu, ar fi fost mai potrivit la conducerea Uniunii Scriitorilor din România în 1990? Și cine să-i refuze doleanțele? În niciun caz bunul lui prieten, Andrei Pleșu, ministrul Culturii de la acea vreme!

Desigur, s-au pierdut în negura timpului metodele prin care s-a făcut „tranzacția”. Cert este că scriitorii au primit, prin repartiție, în 1990, apartamente în Centrul Civic, în imobilul de pe strada Bibescu Vodă nr.1, ultracentral, cu vedere spre „fîntâni”. Chiar și așa, o parte din ei au refuzat mutarea, unii sub pretextul că s-ar amesteca prea mult cu gloata, alții din motive care țin de trecutul negru al construcției. Dar majoritatea a acceptat.

Generația „optzeciștilor”, între îngâmfare și glorie

 

 

Primul care s-a mutat în ,blocul scriitorilor” a fost șoferul lui șefu’, adică al lui Mircea Dinescu. Patru camere uriașe, două balcoane, două băi. Fix în „buricul târgului”. Au urmat două femei de serviciu de la Uniunea Scriitorilor, probabil pentru realizări deosebite în muncă. Cu timpul, imobilul a fost populat total, iar poveștile țesute în jurul lui i-au dat o perspectivă melodramatică. 24 de familii de scriitori sau aprozi ai acestora pe o singură scară de bloc! Nume grele din generația „optzeciștilor”, dar și critici și traducători de renume strânși laolaltă, fiecare cu orgoliul său, toți cu nestrămutata credință că se află pe o treaptă superioară a societății.

Dar cum se înțelegeau între ei? Nu este o scară de bloc obișnuită. Aici nu ceri o linguriță de zahăr de la vecini dacă ți se pare cafeaua prea amară. Ai opțiunea unei cafele de 7 -8 lei la IrishPub-ul de la parter, sau te poți amăgi cu o poșircă de la „Horoscop”. Măcinați de inevitabile complexe de superioritate, scriitorii erau catalogați de ceilalți drept îngâmfați, preocupați să se delimiteze cât mai clar de plebe și să privească lumea de sus, de pe soclurile lor.

Carolina Ilică, „moața deșteaptă”

Ioan Covaci este unul dintre ei. Poet și traducător, orădeanul născut în 1940 a fost redactor-șef al Rompres în perioada 1990-1992. A tradus „Arhipelagul Gulag ” al lui Al. Soljeniţîn și poezii ale lui Evgheni Evtuşenko. Aurel Covaci, fratele lui, a fost răsfățat cu prietenia lui Nichita Stănescu. De altfel, marele Nichita i-a dedicat lui Aurel Covaci şi familiei acestuia ciclul de poezii Tânjiri către firesc. În blocul scriitorilor, Ioan Covaci era considerat bețiv. Își petrecea mult timp la barul de la parter și devenea agresiv când consuma un pahar în plus. De altfel, ciroza a fost cea care i-a pus capac, în 2010.

Carolina Ilică (foto, născută în 1 951) stătea mai sus , la etajul 6. Le zicea tuturor că e o „moață deșteaptă”. Conform vecinilor, avea gură mare și era foarte impertinentă. Se credea cea mai mare poetă a României. A primit premii naționale și internaționale atât pentru poezii, cât și pentru traducerile sale, inclusiv premiul pentru poezie al editurii Eminescu. Iată o mostră de talent nativ: „Caii mei nebuni ca mine, caii mei fugari ca ochii! Lava sângelui mă arde, troieniţi-mi în auz! Nările să înfioare aerul cu creţ de rochii, Dinţii-n părul meu să muşte bărbile de cucuruz! (Fragment din poezia Pădureanca)”

În blocului scriitorilor locuia poetul George Alboiu (născut în 1944). Căsătorit cu o profesoară, Alboiu are trei copii, două fete și un băiat. Fiica cea mare a făcut Medicina, la neurochirurgie. Muritorii de rând din imobil spun că se trăgea dintr-o familie de țigani și că se împrumuta mereu de bani. Pe de altă parte, strict literar vorbind, Eugen Simion și Laurențiu Ulici au avut numai cuvinte de laudă despre el. Un fragment din „cristalizările profunde, nucleale, din teritoriul poetic al lui George Alboiu”: „Ce strein ne-a rămas drumul lor! Mamă, țâțele tale doi cocori prin ceață au fost. Din gușile lor tulburi mai picură vreme și rouă către gura mea care-a supt la țipătul lor.”  

Un destin tragic a avut poetul „opt zecist” Ion Stratan (1995 – 2005). Marele om de cultură a fost găsit înjunghiat în apartamentul său din Ploiești. Potrivit anchetatorilor, Stratan a sprijinit mânerul unui cuțit în ușă, apoi s-a înfipt în el, în zona inimii. Se pare că era depresiv, mama lui murind cu două săptămâni înainte. A fost prieten cu Nichita Stănescu și era considerat drept cel mai important continuator al acestuia. Premoniția morții este evidentă în creațiile sale: „Spuneți-mi că e doar un vis, ca n-am ajuns la „o jumătate de veac” mereu cu pana pe hârtie grena șii mă voi trezi din rouă șii plâns în dupa amiaza somnului dintre ore șii tenis la Mariana, în Casa Zapezilor. Că sunt într-a XII-a Și că șierpii roșiii nu m-au mușicat, că merg mai ușior, că nu m-au lovit, interzis, umilit (fragment din poezia Sub numele meu)”

Două etaje mai sus locuia Ioan Mircea Pașcu (născut în 1 949, la Satu Mare). Da, este vorba despre fostul Ministru al Apărării, vicepreședinte al Parlamentului European. În 2002 a primit, de la președintele Ion Iliescu, Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler. A fost acuzat de nenumărate ori că ar fi ofițer sub acoperire. A publicat și el câteva volume, dar fără valoare literară: „Batalia pentru N ATO – Raport Personal”, „Armele si Politica”, „Zone Denuclearizate”. Avea o fată din prima căsătorie, foarte frumoasă, pe care o admira toată lumea. De asemenea, fiul era de o bogăție și o eleganță care îi eclipsa pe toți.

 

Eugen Negrici, distrugătorul de mituri

Bogdan Ghiu era genul de poet care cobora cu greu din stratosferă. Vecinii spun că se uita la ei „ca la niște gândaci”. Mulți spun despre el că ar fi un scriitor mărunt. Tot „Optzecist”, Ghiu a primit nenumărate premii ale Uniunii Scriitorilor, ba chiar și Ordinul „Meritul Cultural” acordat de Președinția României. A tradus cu râvnă din Michel Foucault, dar și din Charles Baudelaire. Fragment din poezia Temă: „Micul ospiciu al hârtiei; crește și se înfige în lucruri, tăindu-le în felii subţiri ca și el, pe care le așterne de-a lungul trotuarelor, pereţilor. Aici cineva urlă și cade în propria gură. Subţirele ospiciu al hârtiei în care am azvârlit, pe când eram mic, imaginea lumii”.  

Eugen Negrici (născut în 1 941, în Râmnicu Vâlcea) locuiește la etajul 6 în blocul de pe Bibescu Vodă. Este unul din marii cărturari ai României, singurul care a pus problema valorii scriitorilor autohtoni în volumul Iluzia literaturii r omâne. A demontat bucată cu bucată „Moromeții” lui Marin Preda, despre care a spus că este tributar tehnicii literare și foarte prost în privința dialogurilor. De asemenea, a devoalat culisele culturii române din anii 1950-1980, cu multe săgeți spre Eugen Barbu și legăturile acestuia cu nomenclatura și chiar cu Nicolae Ceaușescu. În decembrie 2011 a fost declarat profesor emerit de Senatul Universității din București. Actualmente este profesor al Școlii Doctorale a Facultății de Litere din Universitatea din București, condusă de profesorul Ion Bogdan Lefter, unde ține cursuri și coordonează teze de doctorat. Vecinii din bloc îl admiră pentru bunul-simț de care a dat întotdeauna dovadă, în orice împrejurare.

Liviu Stoiciu (născut în 1950, la Piatra Neamț) este un alt poet „opzecist”, proabil cel mai titrat dintre ei. În 1980 a câștigat Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România cu volumul La fanion. În 1991 a primit Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1996 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei României, Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul „Poesis” („Cea mai bună carte a anului 1996”), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. De altfel, ar fi aproape imposibil de enumerat toate premiile pe care le-a primit. „apăsătoare singuratate. Uitătură cînd și cînd, înauntru și înafara, nimic din ce ar putea să-mi țină de urît. Poate că lumina dinafară nu ajunge să-mi arate adevă- rul. Dar lumina dinauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu nu sunt nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămîn ascuns (Fragment din La o nouă despărțire)”.

La etajul 5 a locuit Cornel Brahaș (foto). Poet opt zecist” de mare talent, administrator al Uniunii Scritorilor după 1990, fondator al Partidului Dreapta Românească, deputat PUNR din 1992 pînă în 1996, Cornel Brahaș a avut un destin tragic: a făcut diabet și s-a împușcat, în urmă cu 11 ani, în casa din satul natal, Brăhășești (jud. Galați). „Aerul gemea cu mîna la ochi păianjeni ai cerului devoră un tractor fără apărare se-apropie estul vânturilor. Întindem pasul schela trupului nostru – o bucurie prelungă și lumina. Lumina. De fapt O exasperare a cărnii (fragment din Clopote la arat)”