Închin astăzi, 13 februarie 2020, la 140 de ani de la ivirea pe lume a părintelui sociologiei românești, următoarele rânduri amintirii savantului Dimitrie Gusti, omul care a reușit să se strecoare cu fruntea sus printre cleștii celei mai frământate perioade istorice a României (unii spun că n-a fost decât un oportunist) doar pentru a sfârși, în comunism, sărac, umilit, înfometat și rebegit. Sfârșitul lui trist a coincis, vreme de jumătate de secol, cu moartea unei științe: sociologia.

Indiferent de denumirea sub care a ajuns să fie cunoscută - Şcoala Gusti, Şcoala gustiană, Şcoala Gusti-Stahl, Şcoala Monografică sau Şcoala românească de Sociologie -, Şcoala Sociologică de la Bucureşti, cum a fost etichetată cel mai adesea, a depăşit cu mult personalitatea fondatorului.

Diferenţele de abordare sociologică dintre maestru (Dimitrie Gusti) şi principalii săi discipoli - Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia sau Traian Herseni -, care i-au fost asistenţi universitari sau colaboratori apropiaţi, au fost semnificative şi s-au manifestat din plin, fără să fie, în mod necesar, descurajate de profesor, deși, uneori, l-au deranjat (mai cu seamă cazul Golopenția - care, după ce a atras atenția că e ridicol să-ți propui să studiezi deodată toate cele 15.000 de sate ale României interbelice, maestrul l-a marginalizat).

Formarea unei școli

De altfel, tocmai pentru armonizarea opiniilor divergente și pentru întărirea spiritului de camaraderie la nivelul conducerii mișcării monografice, profesorul Gusti obișnuia să găzduiască, cu regularitate, chiar și pe perioada mandatului de ministru, o întâlnire cu principalii săi colaboratori în plan științific, pe care îi considera „buni și vechi prieteni”.

Începând cu 1920, odată cu transferul profesorului Gusti în capitala României Mari de la Universitatea din Iași, Şcoala Sociologică de la Bucureşti începe să se contureze în peisajul intelectual românesc și internațional.

Patru cadre, patru manifestări

Sociologia monografică dezvoltată de academicianul Gusti presupunea cercetarea unitară a patru cadre (cosmologic, biologic, istoric și psihic) și a patru manifestări (economice, spirituale, etico-juridice și politico-administrative).

Dar s-a realizat vreodată un asemenea deziderat? „Nu a fost niciodată atins în cadrul campaniilor monografice desfășurate în satele interbelice. Și aceasta pentru că, în cadrul activităților de cercetare, tocmai manifestările politico-administrative au beneficiat, dintotdeauna, de o atenţie extrem de scăzută”, apreciază sociologul Bogdan Bucur.

Subiect tabu

Cum așa (fără să fiu răutăcios)? „Subiectul era considerat dacă nu tabu, oricum unul deosebit de sensibil, în condiţiile politice ale epocii, marcată de patronajul exercitat de Carol al II-lea asupra Fundației Culturale Regale Principele Carol (prin care monarhul asigura finanțarea pentru cele mai multe dintre activitățile derulate, în anii 1930, de către organizațiile gustiene). Mai cu seamă după instaurarea regimului de autoritate monarhică, la 10 februarie 1938, exista o reticenţă faţă de maniera (delicată) în care trebuia tratat acest subiect”, concluzionează sociologul Bogdan Bucur, lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultății de Științe Politice din București.

Așadar, deși a dimensionat  cercetarea comunităților românești într-o perioadă de pionerat, Gusti nu s-a sfiit să-și cenzureze, pentru a nu-și supăra binefăcătorul - propriile principii.

Comuniștii au scos sociologia din programă

Epopeea gustianismului se sfârșește în vara anului 1948, atunci când regimul comunist a scos sociologia din programa şcolară, iar profesorii au fost epuraţi. Profesia de sociolog a fost radiată din nomenclatorul de meserii.

Sociologia a fost declarată pseudo-ştiinţă burgheză sau ştiinţă idealistă şi reacţionară. Drept consecinţă, la 1947, Dimitrie Gusti avea să fie pensionat de autorităţile guvernamentale comuniste de la catedra de sociologie a Universităţii din Bucureşti. Un an mai târziu avea să piardă şi calitatea de academician.

22.000 de volume, biblioteca furată

Cu toate eforturile sale de a intra (și) în graţiile regimului comunist, cameleonicul Gusti avea să fie dat afară din propria casă, naţionalizată, pierzând și biblioteca cu 22.000 de volume, precum şi toate documentele și lucrările personale.

Pensia i-a fost refuzată vreme de 7 luni. Bătrân, bolnav și sărac, fondatorul sociologiei româneşti s-a găsit o perioadă într-o stare limită. A suferit de insuficienţă respiratorie şi subalimentare. Din lipsă de mijloace materiale, nu îşi putea cumpăra medicamente şi nu putea accesa serviciile medicale.

Savantul Dimitrie Gusti a fost nevoit să vândă lucruri din casă pentru a-şi putea cumpăra lemne de foc cu care să se încălzească iarna. Avea să sfârşească în 1955, în singurătate şi sărăcie.