Nicholas Farrell publică în The Spectator un editorial senzațional despre referendumul din Italia, care poate fi fatal nu doar Peninsulei, ci și Uniunii Europene în ansamblu. Îl reproducem mai jos:

Deși este un mare fan al Uniunii Europene, Barack Obama atrage o karma rea asupra ei. Așa că poate nu ar fi trebuit să aleagă ca destinații pentru ultimul său turneu în străinătate tocmai Grecia și Germania, cele două țări care ilustrează cum nu se poate mai grăitor de ce euro a eșuat.

Vizita de adio a lui Obama, dacă nu este o sărutare a morții, cu siguranță este un semn rău pentru UE și, în viitorul foarte apropiat, pentru unul dintre cei veniți la Berlin să-și ia rămas bun de la el: premierul italian Matteo Renzi, care a convocat pe 4 decembrie un referendum crucial pentru reformarea Constituției. Dacă pierde, ceea ce pare cel mai probabil, ar putea provoca o fugă de capital din băncile italiene și așa anemice, care riscă să scufunde euro.

Cu certitudine, Obama i-a sfidat pe zei luna trecută, atunci când a dat ultimul său dineu de stat la Casa Albă – numit de CNN „un vârtej de diplomație Dolce Vita” – în onoarea premierului de 41 de ani Renzi.

Prim-ministrul italian, care este liderul fostului partid comunist italian și al treilea lider neales al aceste țări agitate în cinci ani, a fost lăudat de Obama ca fiind „cutezător” și „progresist”.

Președintele în exercițiu a fost îndeajuns de generos pentru a adăuga: „Îi acord tot sprijinul meu pentru a reuși”. Renzi ar trebui să-l întrebe pe Cameron cam ce rezultate are un asemenea sprijin.

Zece zile mai târziu, un cutremur groaznic a distrus Basilica San Benedetto din Norcia, lângă Perugia, clădită pe locul unde Sfântul Benedict, patronul Europei, s-a născut în anul 480.

Așa că, în timp ce Italia se pregătește de vot, semnele nu arată prea prielnice pentru Renzi, a cărui turuială oratorică despre o reformă dură dar progresistă, care să scoată economia Italiei din mlaștină, i-a adus porecla de „Il Rottamotore” („Demolatorul”) și l-a catapultat din fotoliul de primar al Florenței în cel de prim-ministru în februarie 2014, fără alegeri generale.

Nici sondajele de opinie – echivalentele moderne ale auspiciilor (citirea în măruntaiele animalelor, în Roma Antică) – nu arată mai bine. Ele indică faptul că susținătorii lui NU la referendum, al cărui rezultat este obligatoriu, conduc cu trei sau patru procente. Ele mai arată și că o treime din italieni nu s-au hotărât încă. Nimic surprinzător: doar unul din cinci, potrivit sondajelor, înțelege despre ce este vorba la referendum.

Și cine ar putea să-i învinuiască? Iată la ce întrebare bizantină sunt chemați să răspundă cu „si” sau „no”: „Sunteți de acord cu textul Legii Constituționale privind ‘dispozițiile pentru impunerea bicameralismului egalitar, reducerea numărului parlamentarilor, restrângerea costurilor de funcționare ale instituțiilor, desființarea Consiliului Național pentru Economie și Muncă și revizuirea Titlului V al Părții a II-a din Constituție?’”, așa cum a fost aprobat de Parlament și publicat în Gazzetta ufficiale nr. 88 din 15 aprilie 2016?

În esență, ceea ce dorește Renzi este să restrângă puterile camerei superioare, Senatul, și să reducă numărul de senatori – care nu vor mai fi aleși, ci numiți de guvernele regiunilor – de la 350 la 100. Dacă reușește, reformele sale economice vor fi mai ușor de  trecut prin Parlament.

Cele două camere ale Parlamentului, potrivit lui Renzi, au în prezent puteri egale, produc întârzieri mari, împiedică aprobarea unor legi decisive și slăbesc guvernarea.

În acest moment, Italia respinge mai multe legi decât Marea Britanie, Statele Unite, Franța și Germania – multe dintre acestea fiind proaste. Ceea ce are nevoie Italia sunt legi mai puține și mai bune și un sistem juridic decent care să le aplice și nu cel infinit de greu, politizat și vag de acum.

Motivul pentru care Italia a avut 60 de guverne în ultimii 70 de ani – toate de coaliție – nu este vina Senatului său, ci a sistemelor electoral și politic, ce fac imposibil pentru un partid să câștige majoritatea locurilor în Parlament.

Desigur, atunci când italienii sunt întrebați ce formațiune politică vor vota la viitoarele alegeri, Partidul Democrat al lui Renzi se află în fruntea sondajelor, cu aproximativ 30%, dar cu foarte puțin în fața mișcării populiste Cinci Stele a actorului Beppe Grillo, al cărui slogan este Vaffa! (Cărați-vă!) pentru aproape orice, inclusiv moneda euro.

Grillo a calificat întrebarea referendumului ca „de neînțeles”. Mișcarea sa și cea mai mare parte din partidul lui Berlusconi, Forza Italia, vor vota NU la referendum. La fel și partidul populist de dreapta Liga Nordului, care și el vrea ca Italia să iasă din zona euro și ca imigranții ilegali să fie expulzați. Peste toate astea, va vota NU chiar și o parte importantă a propriului partid al lui Renzi.

Așa se face că miza acestui referendum nu mai este doar reforma constituțională, ci Renzi însuși. Și dacă nu rămânerea Italiei în UE, cu siguranță rămânerea în Zona Euro.

Votul pentru Brexit, triumful lui Trump și valul de populism care mătură Europa vor convinge cu siguranță mulți italieni să voteze împotriva lui Renzi.


Între timp, economia italiană, pe care Renzi a promis solemn că o va salva – este o prizonieră a monedei euro și rămâne împotmolită în recesiune.

Produsul Intern Brut a scăzut cu 8% din 2008, în vreme ce Marea Britanie, de pildă, a crescut cu 8,2%. Rata șomajului a atins în Italia 12% (în rândul tinerilor este de 40%).

Datoria publică crește constant și a ajuns la 135% din PIB – pe locul III în lume. Băncile italiene – inclusiv Monte dei Paschi di Siena, cea mai veche bancă din lume, fondată în 1472 – sunt într-o mare dificultate. Prost capitalizate, ele mai dețin și credite neperformante de 360 de miliarde de euro.

Pe scurt, situația este încinsă. Lui Berlusconi nu bunga bunga i-a fost fatală, ci ecartul dintre randamentele obligațiunilor guvernamentale italiene și germane, care ajunsese uriaș.

Iar ecartul a început să crească din nou cu iuțeală și toți ochii sunt pe rezultatul referendumului. Cu cât ecartul crește mai mult, cu atât crește și dobânda pe care o are Italia de plătit pentru datoria sa publică stratosferică.

Dacă Renzi pierde și demisionează, va fi chiar mai multă instabilitate politică în Italia decât de obicei. Iar dacă nu demisionează, probabil va fi dat jos.

Joseph Stiglitz, un economist laureat al premiului Nobel și fost consilier al lui Bill Clinton, avertiza recent că Zona Euro se îndreaptă spre un „eveniment cataclismic”. Întrebat dacă referendumul din Italia ar putea fi acesta, a răspuns: „El este marele risc!” Totuși, Stiglitz a afirmat că nu vede altă soluție decât anularea referendumului.

Săptămâna trecută, pe când filma la un clip despre referendum, Renzi a îndepărtat steagurile UE, care stau de ani de zile, alături de steagul Italiei, în spatele biroului premierului din Palazzo Chigi. Poate că și el este puțin superstițios. Însă miza referendumului de la 4 decembrie depășește cu mult soarta lui Renzi: este va hotărî soarta Italiei și a UE.