Criticii au fost zgârciți cu Profira Sadoveanu. Activitatea literară a fiicei lui Mihail Sadoveanu e amintită laconic în câte două trei-fraze ori e ascunsă prin subsidiare, ca un apendice al operei tatălui ei. Talentul nativ al Profirei, copleșit cumva de renumele și personalitatea lui „Cuconu Alecu”, n-a reușit să răzbească până în lumea bună a literaturii române, dar a recompus, în câteva lucrări, România secolului al XIX-lea, România lui Mihail Sadoveanu, o Românie ciuntită, desprinsă parcă dintr-un tablou de groază. Poveștile Profirei, scrise în graiul dulce al Moldovei, curg molcom precum Siretul într-o zi liniștită de vară, dar sunt necruțătoare și descriptive până aproape de palpabil.

Un sac de bani pentru imobilul de pe strada Barbu Delavrancea

Profira s-a născut pe 21 mai 1906 la Fălticeni, al treilea dintre cei 10 copii ai lui Mihail Sadoveanu. Fiind prima fată, a primit prenumele bunicii. „Profirița”, cum era alintată de familie, și-a făcut studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene (19231927).

A fost legată până la ultima fărâmă sufletească de părintele ei: i-a fost secretară, bibliotecară, corector. În anii ‘30, familia Sadoveanu s-a mutat de la Iași la București, în imobilul de pe strada Barbu Delavrancea nr. 47. Aici, Mihail Sadoveanu a scris unele dintre cele mai importante lucrări ale sale, inclusiv capodopera Frații Jderi.

Această casă avea să devină, în timp, mărul discordiei dintre mai mulți oameni „de afaceri” și Ministerul Culturii.

Chiriaș în propria-i casă

În 1950, imobilul a fost naționalizat de comuniști. În acest context, Profira a devenit chiriaș în propria-i casă, unde a continuat să scrie și să facă traduceri. După 1990, imobilul a fost clasat drept „casă memorială” și a trecut sub girul Ministerului Culturii.

În 1997, moștenitoarea de drept a locuinței, Ruxandra Ioana Huch, obține în instanță restituirea imobilului și, în lunile următoare, se judecă și pentru declasarea casei memoriale de către minister, fără a avea câștig de cauză.

Scriitoarea, mutată într-un apartament sordid

Un an mai târziu, își face apariția în poveste omul de afaceri româno-elvețian Dragos Rișcanu, nimeni altul decât principalul denunțător la DNA în dosarul Microsoft! Acesta îi plătește Ruxandrei Ioana Huch 300.000 de dolari pentru proprietatea din strada Barbu Delavrancea nr. 47. Aceasta se compunea din casă, garaj și teren în suprafață de 788,1 mp. La semnarea actelor, Dragoș Rișcanu se obliga să le cumpere chiriașilor – între care și Profira Sadoveanu și un cumnat al ei, fost director al Radiodifuziunii Române în anii ‚30, ing. Paul Știubei – apartamente și garsoniere și să le plătească acestora întreținerea până la sfârșitul vieții.

O decizie cel puțin ciudată, având în vedere faptul că imobilul era clasat de Ministerul Culturii!

Dispută între un denunțător DNA și un escroc imobiliar

În continuare, Dragoș Rișcanu află că proprietatea se află pe lista caselor memoriale, nu pe cea a clădirilor istorice de patrimoniu și începe un șir de procese pentru a desprinde clădirea de sub patronajul Ministerului. Toate bune și frumoase, dar, în 2003, Rișcanu își dă seama că nu poate plăti impozitul pe clădirea pe care o cumpărase în 1998, pentru că aceasta figura ca aparținând unui chirurg de la spitalul MAI, Adrian Murea, căruia i-ar fi vândut-o în 2002!

Aici intervine escrocheria cea mare: chirurgul Adrian Murea ar fi primit o împuternicire de la un anume Ștefan Macovei – în fapt, un fost pacient de-ai săi, tot cadru MAI. Vânzarea a fost autentificată la un birou notarial din București. Biroul notarului Livia Alexandru, din str. Ion Campineanu nr. 23, bl. 10, sc. 3, ap. 72, sector 1.

Prin acest fals, Adrian Murea încerca să pună mâna pe proprietate, pentru ca apoi s-o vândă, însă nu a putut să-și pună planul în aplicare, pentru că Dragos Rișcanu a dovedit faptul că nu plătise, în fapt, decât un avans Ruxandrei Ioana Huch, astfel încât aceasta a rămas, de drept, proprietară.

 

„București, sat nemărginit în care vitele se taie în stradă, contrast de abjectă mizerie și strivitoare bogăție”

 

Profira Sadoveanu își venera tatăl.  Așadar, nu întâmplător una dintre cele mai sensibile cărți ale scriitoarei este Viața lui Mihail Sadoveanu. Apărută în 1957, lucrarea recompune România din perioada celebrului său tată, precizându-i, din capul locului, și originile: „Părinții lui (ai bunicului – n.r.) fuseseră pribegi olteni, veniți la Iași după zavera (conspirația – n.r.) din 1821. Tatăl, Mihai Sadoveanu, era gorjean, dintr-un neam care trăiește și astăzi în acea zonă din țară. Mama era moșeancă de la Lăcusteni, județul Dolj, cu numele ei de fată Sterica Bîrzoianu”.

România mică

Profira Sadoveanu nu are complexe în a dezvălui realitatea cruntă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Iată o descriere șocantă despre România, pe vremea când granițele țării noastre erau cu totul altele: trecătorile Bran și Predeal (spre Ardeal), Orșova (spre Banat) și Cernăuți. Ca o comparație, cam pe aceeași vreme, Londra se pregătea să inaugureze prima linie de metrou! „Haite de câini schelălăind noaptea, căruți cu roți neferecate – acoperite încă de coaja copacilor -, țigani care se dau de-a tumba pentru un pitac, cumpene de fântâni având drept greutate capete de vită, case ca niște clăi de fân, hanuri cu uși și ferestre care nu se închid, cârciumi cu păduchi, bordeie în care oamenii mor fără ajutor pe-o rogojină ori pe pământul gol…”.

Iar dacă te scuturai de colbul Fălticenilor și o luai spre Capitală, te aștepta mizeria unui București grotesc: „Sat nemărginit în care vitele se taie în stradă: târg fără pavagii, fără felinare, fără fântâni și fără măturători, – contrast de abjectă mizerie și strivitoare bogăție – oricât ai etalat pitoresc și strălucire în fața călătorilor străini, n-ai izbutit să ascunzi lipsa și ticăloșia în care te scăldai în acea epocă!…”.

De altfel, Bucureștiul era, pentru vizitatorul din străinătate, o grea încercare: „Degeaba i-ai scos în cale la fiecare pas țigani zidari, cârpaci, spoitori, ursari și lăutari. Asta nu l-au împiedicat să vadă gardurile murdare și proaste, grămezile de pietriș și moloz, cele mai mizere colibe în ruină, căruțe răsturnate în mijlocul paielor împrăștiate și mai ales, răsfățându-se pretutindeni, bălțile, bălțile care nu mai seacă nici vara și care stropesc pe trecători la fiecare trăsură ce le străbate” .

Partea frumoasă

Desigur, Profira Sadoveanu nu uită să zugrăvească și partea frumoasă a României acelor timpuri. „Binecuvântate fiți voi, flori care ați râs din ferestruici călătorului olandez Kuyper și voi icoane de pe pereți și țesături măiestrit izvodite, care înviorați sărăcia căsuțelor! Binecuvântați fiți voi, ticăloși pământeni care i-ați poftit în casă pe signor Caronni, l-ați hrănit cu caș, unt, miere și lapte, salutându-l cu vorbele Sănătate și Pace”.

Activitate literară

Sub pseudonimul Vaier Donea, Profira publică reportaje în Universul literar si artistic. Debut cu romanul Mormolocul (1933), urmat de Naufragiații din Aukland (1937). Opera, relativ întinsă, cuprinde volumul de interviuri (Domniile lor domnii și doamnele, 1937, republicat cu titlul Stele și luceferi, 1969), memorialistica și cărți de evocare a lui Mihail Sadoveanu (Viața lui Mihail Sadoveanu, 1957, republicat cu titlul Ostrovul zimbrului, 1966; 0 zi cu Sadoveanu, 1955; În umbra stejarului, 1965; Planeta părăsită, 1970), poeme în proză (Ploi si ninsori, 1940), poezie (Somnul pietrei, 1971; Cîntecele lui Ștefan Vodă, 1974; Flori de piatră, 1980; Ora violetă, 1984), cărți de versuri pentru copii (Balaurul alb, 1955; Ochelarii bunicii, 1969). A tradus, singură sau în colaborare cu Valeria Sadoveanu, din Cehov, Usinski, Ostrovski, Balzac și a îngrijit ediții din opera sadoveniană.

Ce a scris George Călinescu

„Profira Sadoveanu a medelenizat în chip mai realist și în stil foarte sprinten propria sa copilărie, bogată în inimitabile ștrengării, în care o fetiță scuipă în fântână și un băiat spurcă merele domnești ale Rădășenilor”. Aceasta este singura referire a lui George Călinescu despre Profiria, în monumentala sa Istorie a Literaturii Române. Criticul face o comparație cu La Medeleniul lui Ionel Teodoreanu.

A murit în mizerie

În acest context, casa de pe strada Barbu Delavrancea nr. 47 a rămas părăsită și s-a degradat încet-încet, devenind locul preferat al boshetarilor și aurolacilor. De altfel, aceștia i-au și dat foc, probabil din neglijență, în decembrie 2012, în incendiu pierzîndu-se lucruri valoroase. Profira Sadoveanu a fost înghesuită într-un apartament mizer de pe strada Huedin (cartierul Berceni) împreună cu cumnatul Ioan Știubei, plângându-și, până la sfârșitul vieții, casa din Barbu Stefanescu Delavrancea, cu tot cu mobilierul, documentele de arhiva, miile de carti, manuscrisele olograf ale ei și ale lui Sadoveanu, tablourile de artă, pianul vienez și multe alte obiecte rare, care i-au fost sustrase. Profira Sadoveanu a murit în 2003, pe 3 octombrie, la 97 de ani, într-o mizerie cruntă.