Săptămâna aceasta a explodat un alt subiect în care este implicată Biserica. Şi când spun Biserică mă gîndesc la Biserica Ortodoxă Română, Biserică Naţională alături de cea greco-catolică conform Constituţiei din 1923.

Câţiva comentatori politici au speculat faptul că premierul României, Victor Ponta va specula în cadrul campaniei pentru prezidenţiale faptul că domnia sa este creştin ortodox, iar prezumtivul său candidat domnul Klaus Iohanis este luteran, adică protestant. Din nefericire, deşi colegii de la „Evenimentul Zilei” au încercat un vox-pop cu câţiva sociologi, subiectul a fost tratat superficial. Poate doar cu excepţia lui Vasile Dîncu care a răspuns cât de cât pertinent.

E adevărat românii îşi iubesc Biserica, ţine de ethosul lor naţional, de identitatea lor spirituală şi culturală. Iar când 86,45% din români se declară creştini ortodocşi este extrem de greu să nu ţii cont de acest lucru. De altfel, mai demult am afirmat că Patriarhul Romîniei este cel mai puternic om din acestă ţară. Ferit de intrigile politice şi ales pe viaţă, vocea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române se aude până în ultimul cătun fie el electrificat sau nu. Şi mai are în subordine o mare oștire: „o armată în negru” compusă din circa 15.000 de preoţi. E imposibil de ignorat.

Patriarhia s-a grăbit să se delimiteze de aceste speculaţii, a dezaprobat atragerea sa în dezbateri politice şi bine a făcut. Din istorie ştim că implicarea în politică nu a fost benefică pentru Biserică. În perioada interbelică au fost numiţi episcopi ca urmare a unor influenţe politice, de ajunsese Sfîntul Sinod să fie un fel de Parlament. Erau ierarhi sprijiniţi de ţărănişti, alţii de liberali, de lipseau doar grupurile parlamentare. Tot interbelic, liberalii erau ortodocşi, doar pentru a contrabalansa partidul transilvănean al lui Iuliu Maniu, apropriat de Biserica Greco-Catolică, viitoare Biserică Unită cu Roma. Concordatul a fost şi el un pretext politic pentru răfuieli, decontat tot de Biserică.

Ultimele atitudine politice ale Bisericii au fost post-decembriste şi s-au petrecut sub patriarhatul veşnicului de pomenire Patriarh Teoctist. În ciuda faptului ca oficial nu a facut politica, Patriarhul a avut o influenţă enormă în societatea românească. În 1992, fără niciun sprijin şi cu un curaj pe care mulţi nu i-l bănuiau, a reînfiinţat Mitropolia Basarabiei, atrăgân-du-şi furia Rusiei. În 1996 l-a sprijinit discret pe Emil Constantinescu, cuvântul de ordine fiind „votaţi schimbarea”, iar la Mineriada din 1999, Pacea de la Cozia a fost realizată şi cu sprijinul său.

Turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000 a fost şi el hotărâtor pentru că Teoctist i-a oferit girul lui Ion Iliescu, rugând creştinii să nu voteze cu extremiştii, aluzie clară la celalalt candidat, Corneliu Vadim Tudor. Mai mult, PS Vincenţiu ruga tinerii să nu „voteze un diliu”.

În 2004, în ciuda presiunilor la care a fost supus , Patriarhul a anunţat că preoţilor le este interzis să facă politică, iar cuvântarea sa dinaintea alegerilor era, după 20 de minute, intoarsă pe toate părţile de specialiştii Ambasadei SUA la Bucureşti!

Sub Prea Fericitul Daniel implicarea în politică a fost redusă aproape total, cel mult s-a încercat o mică infuenţă în numirea secretarului de stat de la Culte. Şi bine face Patriarhul!

De fapt studiile de specialitate, sondajele arată că apartenenţa religioasă nu joacă un rol hotărâtor în alegerile electorale. Altfel drept-măritorul popor român credincios nu-l putea alege pe un ateu sau, mă rog, liber-cugetător precum Ion Iliescu. Asta deşi a fost înfrânt spun unii prin gestul lui Emil Constantinescu, care demonstrativ după ce şi-a smuls ochelarii l-a întrebat: „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?”

În Statele Unite factorul determinant în alegeri este dacă aparţii unui cult religios, unei congregaţii oricare ar fi acesta. E important că crezi în ceva, într-o divinitate. Fără, eşti un om politic terminat, nu exişti. Să sperăm că şi noi ne îndreptăm spre acest model!