Analiștii s-au grăbit să-l compare cu președinții Franklin Roosevelt și Lyndon Johnson, care în anii ’30 și ’60 ai secolului trecut, au extins rolul statului în economia americană, ca o modalitate de a face față a două mari crize care puneau in pericol însăși existența țării: marea depresiune și protestele mișcărilor pentru drepturile civile.

Ca și în aceste două perioade, Statele Unite s-au confruntat, după alegerea neprevăzută a lui Trump, în 2016, cu o criză multiplă care a amenințat existența și, mai ales, rolul global al țării ca principală putere mondială.

De la bun început, opțiunile trumpismului – o combinație explozivă de naționalism, rasism alb, negaţionism, autocrație și corupție, pe plan intern, și abandonarea, pe plan extern, a multilateralismului – amenințau cu trimiterea Statelor Unite pe un loc de posibilă marginalizare pe scena globală.

Pe de altă parte, pandemia COVID-19 a dezvăluit incapacitatea totală, internă și externă, a acestui model. Pe plan intern, trumpismul nu s-a limitat la accentuarea divizărilor și a rănilor provocate de păcatul originar al țării – rasismul – ci nu a reușit (dragă editorule, permite să treacă acest neologism angolez!) [în versiunea portugheză autorul articolului foloseşte un verb folosit în Angola şi în Mozambic; n. trad.] în a controla pandemia și a menține economia în funcțiune.

Aşadar, era necesar să găsim un adult care să pună ordine atât în SUA, cât și în casa lumii. Biden a fost alesul. Cele trei pachete financiare pe care le-a propus – primul pentru a ajuta întreprinderile mici, pentru a plăti ajutor de urgență celor mai săraci și pentru a prelungi durata asigurării de șomaj; al doilea pentru finanțarea unui program de investiții în infrastructură; şi al treilea pentru a investi în educație, în special în învățământul superior tehnic și în cercetarea științifică și tehnologică – par să justifice pe deplin alegerea, cel puțin intern. Dar a spune, ca unii, că este „etatizant” sau chiar „socialist” este o exagerare evidentă.

Trebuie spus: dacă toate planurile lui Joe Biden vor fi aprobate, creșterea cheltuielilor în bugetul american va fi de 1,5%-2% din PIB, care se vor acoperi din creşterile colectării şi de impozite asupra celor mai mari companii și a 1% dintre americanii mai bogați. Nu, SUA nu vor deveni o Scandinavie. Dar „noile” politici ale președintelui american au un avantaj, putând sluji drept exemplu altor țări: arată că este posibil, cel puțin, să se repare efectele disparităţii crescânde generate de neoliberalism încă din anii ’80 ai secolului XX.

Pe plan extern, povestea este diferită. Dacă Biden nu este „socialist”, el este în continuare imperialist (fără ghilimele). Nu este nevoie să menționăm nici măcar bombardarea Siriei sau politicile actuale ale Casei Albe față de China sau Rusia: ajunge să vă amintiți că bugetul Pentagonului pentru viitorul an fiscal a crescut cu 1,7%.

Este Istorie (cu I mare). De fapt, cum să ne așteptăm ca principala putere a fiecărei perioade istorice să nu fie imperialistă? Este adevărat că Istoria arată, de asemenea, că toate imperiile cad, dar aceasta este o altă poveste. (Articol de João Melo, scriitor și jurnalist angolez, director al revistei „África 21”)

Traducerea: Iulia Baran