FLORIAN BICHIR: "În emisiunile sale, Max Bănuş se referă, în special, la aspecte culturalartistice din România, denigrând politica culturală a statului nostru“.
"În emisiunile sale, Max Bănuş se referă, în special, la aspecte culturalartistice din România, denigrând politica culturală a statului nostru“. Aşa era descris în fişa sa de Securitate, pe 4 aprilie 1977, jurnalistul de la Europa Liberă, care realiza două emisiuni de succes: „Tinerama“ şi „Cvartet duminical“. Max Bănuş trecuse prin sistemul concentraţional comunist timp de 8 ani. Nu avusese absolut nicio vină. „Reporter şi fotoreporter al săptămânalului «Stadion», realizase o fotografie a săritorului cu prăjina Szabo Zoltan, campion naţional la acea dată. La tipar, în fotografia plasată pe coperta revistei, culorile drapelului românesc de pe tricolorul sportivului s-au convertit prin hazard în culorile drapelului unguresc“, nota Mihai Pelin în „Operaţiunea Meliţa şi Eterul, Istoria Europei Libere prin documente de Securitate“. După revoluţia maghiară, acest act era similar cu trădarea, aşa că Max Bănuş a luat drumul temniţelor bolşevice.
După plecarea din ţară, dar şi angajarea la Europa Liberă, Max Bănuş a devenit un adversar teribil al regimului comunist. Zeci de ofiţeri căutau să-i identifice pe cei care-i trimiteau scrisori. Pe 19 ianuarie 1979, sursa „Nicolescu“ aducea din München, spre bucuria Securităţii, două schiţe: un plan al străzii pe care era amplasată casa jurnalistului şi un plan al apartamentului în care locuia efectiv. La ce puteau să-i servească Securităţii aceste documente nu e greu de ghicit. Securitatea i-a trimis mai mulţi mesageri, încercând să-l tragă de limbă sau să-l invite în România. Puţinii care au avut acces la documentele Securităţii susţin că, „de regulă, intuind motivele curiozităţii lor, Max Bănuş îşi bătea joc de ei, fin şi politicos“. Ba le mai dădea şi bani, ştiind că-s amărâţi...
Imediat după Revoluţie, în loc să-şi mănânce liniştit pensia în Germania, Max Bănuş a fondat „Tinerama“. O şansă pentru jurnaliştii români. Dincolo de faptul că avea un doctorat în jurnalism în Statele Unite, Max îndemna la calm, la respectarea regulilor de bază ale presei. Învăţa o generaţie de nervoşi, veniţi direct de pe baricadele revoluţiei - şi care scriau mai mult proclamaţii patetice către ţară - ce înseamnă presa adevărată. Că e obligatoriu să întrebi întotdeauna şi partea învinuită, că nu e corect să te legi de aspecte fizice sau intime ale oricui etc. Lucruri care în anii ’90 păreau simple mofturi. Poate şi din acest motiv, numele de Max Bănuş ar merita să fie asociat unui trofeu jurnalistic. Are Dumitru Tinu, de ce nu ar avea Bănuş?
Max Bănuş a plecat dintre noi fără să-şi cunoască torţionarii, fără să vadă delaţiunile aflate în arhivele Securităţii. Cu câteva luni înainte, era chiar indignat pentru că primise o scrisoare de la CNSAS în care era rugat să se prezinte cu buletinul şi cartea de muncă pentru a demonstra că nu a făcut poliţie politică! Max Bănuş nu o să-şi mai vadă niciodată dosarul de Securitate. Poate nici nu şi-ar mai fi dorit!
Aplecat senin şi împăcat, iertându-i pe cei care i-au greşit. Nu ştiu însă cum se simt cei care au luptat efectiv cu pana şi cu vocea lui gâtuită după aerul libertăţii. Ştiu doar că a plecat ca un învingător. „Dincolo“ nu are de ce să-i fie ruşine...
Recomandările noastre
