In momentul de fata, liberalismul romanesc sufera de sindromul cartofului, adica marea sa avere se afla sub pamant.

Ieri, pe 24 mai, s-au implinit 132 de ani de la aparitia liberalismului pe scena politica romaneasca. In 1875, in casa lui Mazar Pasa, de pe Strada Enei, din Bucuresti, Ion C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chitu, C.G. Pasacov, N.C. Furculescu si M.C.

Epureanu puneau oficial bazele Partidului National Liberal. Vrem, nu vrem, istoria Romaniei nu poate fi despartita de cea a PNL, iar numele de Bratianu - o dinastie politica remarcabila - parcurge ca un fir rosu destinul nostru national. Pentru liberali este un moment maret, de mare mandrie, insa pentru noi, ziaristii, este cel mult un moment de analiza.

Ma tem ca, in momentul de fata, liberalismul romanesc sufera de sindromul cartofului, adica marea sa avere se afla sub pamant. Toti marii oameni politici cu care liberalii se mandresc sunt, din nefericire, morti, iar cei actuali nu ajung nici  la piciorul broastei, pentru a nu-i numi bieti epigoni.

Oricat de mult ar vrea unii, Tariceanu nu aduce a Bratianu, Crin Antonescu cu I.G. Duca, Puiu Hasotti cu Tatarascu, Bogdan Olteanu cu Kogalniceanu, pentru a nu vorbi de grupul de la Iasi, care seamana mai curand cu o gasca de scolari, care in recreatie au ocupat cancelaria si au dat foc la cataloage.

Pun pariu ca, luati pe nepregatite, niciun membru al acestui nou pol de putere, dupa Cluj, n-ar putea enunta vreo idee economica din politica monetara a lui Vintila Bratianu sau cum se faceau imprumuturile in perioada interbelica. Acum, ca sa nu fiu rau, nici Stolojan nu-i Sturdza chiar daca-si lasa barba, iar Flutur nu stiu de ce-mi aduce aminte de Farfuridi.

PNL-ul trece printr-o criza politica, iar gruparea Tariceanu daca va continua cu discursuri triumfaliste nu va avea zile usoare. Saptamana aceasta, o simpla decizie politica parea ca poate inviora batranul si istoricul partid liberal. Cea a lui Ludovic Orban, care a propus retragerea de la guvernare. Nu sunt un fan al lui Orban, pe care l-am „tavalit”, cum se spune in jargon, de multe ori pentru antibasescianismul sau prea exagerat, dar trebuie sa recunosc faptul ca este, dupa cum se zice, „un cap politic”.

Dupa un esec teribil in referendum, o strategie politica defectuoasa si pacea cu PSD, erodarea PNL nu poate fi stopata decat din opozitie. Orice partid are nevoie de un respiro in opozitie pentru a strange randurile, pentru a mai capata suflu ca sa urce din nou in procente.

Conducerea PNL, capacitata de Tariceanu, a refuzat aceasta solutie. Din frica, pentru ca se puteau trezi cu destui fugiti la PLD? Din dragoste de scaune? Nu stiu, dar mie cuvantul „responsabilitate” in gura lui Tariceanu imi suna a lasitate. A dezinteres fata de propriul partid, a ghilotina care suiera asupra unui destin politic, a celebrei „dupa noi potopul”.

Orban a judecat ca un om politic responsabil si doar el stie daca a facut-o din dragoste fata de PNL sau din cinism, din grija fata de propria sa cariera. Aflat intr-o profunda criza de identitate politica si strategie, PNL pare din ce in ce mai mult un soricel, inghesuit intr-un colt, care asteapta miscarile felinei Basescu.

Cititi si :

Fara mila!