Octombrie 1993. De doi ani eram membru al Asociației presei străine din Roma ca atașat de presă al Ambasadei României în Italia. Atunci, aceasta era în via della Mercede, aproape de Palatul Chigi, sediul guvernului italian. Treceam pe acolo de câteva ori pe săptămână pentru că se găseau ziare străine sau aveau loc conferințe ale demnitarilor străini care vizitau Cetatea Eternă.

Secretarul asociației era un ziarist israelian - corespondent al unuia dintre marile cotidiene din Tel Aviv - născut în România, vorbitor de limbă română. La bar și la restaurant, totul era la jumătate de preț - lucru important pentru un diplomat plătit cu mai puțin de o treime din salariul unui omolog occidental dar comparabil cu al unuia din est.

Într-o zi de joi dacă îmi aduc bine aminte, arunc o privire în sala conferințelor de presă și observ că toate locurile pe scaun erau ocupate. Se întâmpla foarte rar. Abia dacă am încăput în picioare. Începuse să vorbească un tip mărunțel pe care îl știam după figură dar nu-l auzisem vorbind niciodată. Mereu era în centrul unor scandaluri și suferea de un oarecare vedetism. Era Silvio Berlusconi, stăpânul celui mai mare imperiu mediatic din Peninsulă și al unor televiziuni din străinătate, proprietarul lui AC Milan și membru în consiliile de administrație de la bănci, edituri, agenții de publicitate.

Unul dintre cei mai bogați italieni. ,,Ăsta, dacă nu intră în politică la 57 de ani cât are acum și nu ajunge sus rapid, va fi arestat’’, aud pe cineva din spate. Ancheta ,,mani pulite’’(mâini curate) era în plin avânt și mulți politicieni, beneficiarii unor sume de ,,bani pentru partid’’, ieșeau în cătușe din fața anchetatorilor. La fel și cei care-i ,,blagosloveau’’ cu sumele respective. Adică oamenii de afaceri, din interes. Totul la televizor.

Drumul spre putere

Silvio Berlusconi tocmai anunța înființarea unui nou partid - Forza Italia (Hai Italia) - și cum spunea el ,,cobora în teren’’, ca la fotbal. Numai că aici nu era un joc de domnișoare ca fotbalul european ci se apropia, ca duritate, de cel american.  Forța Italia avea la bază structurile regionale ale agenției lui de publicitate Publitalia iar șefii acestora deveniseră, cu unele excepții, lideri locali de partid. În mai puțin de un an, era deja un partid de nivel național.

Ce m-a surprins în discursul lui Berlusconi din joia aceea, a fost lipsa oricărei nuanțe de demagogie iar limbajul său nu avea nimic comun cu limba de lemn a politicienilor italieni din perioada postbelică, prelungită până în anii ‘90. Giulio Andreotti cu cele 7 guverne ale sale, ca premier, era unul dintre ei.

La sfârșitul conferinței de presă, l-am felicitat pe ,,Signor Silvio’’ și i-am urat succes. ,,Sunt din România, i-am spus. ,,A, cu țara ta am gânduri mari’’, a răspuns. N-a fost să fie. Cînd a avut puterea pentru o perioadă mai lungă, în anii 2000, s-a dus ceva mai departe, în Rusia lui Putin.

Apropo de Andreotti. În 2002, o delegație a Senatului României - Comisia de politică externă - condusă de Mircea Ionescu-Quintus vine în vizită în Italia. Am fost prezent ca interpret la întâlnirea cu membrii comisiei similare a Senatului Italiei din care făcea parte și Giulio Andreotti, acum la vârsta senectuții. La un moment dat, acesta îl întreabă pe Quintus: ,,știu că pe amicul meu Ștefan Andrei l-ați băgat la închisoare dar acum ce face?’’ N-am să uit uimirea senatorului nostru epigramist care la multe se aștepta dar nu și la o asemenea întrebare. ,,Din câte știu, acum e bine’’ - a răspuns neutru, Quintus. ,,Nu m-ați convins’’ a replicat, mai mult pentru el, Andreotti.

Il cavaliere d’Italia

Lui Berlusconi i se spunea Il Cavaliere pentru că în 1977 primise Ordinul Meritul Muncii în grad de cavaler de la președintele Italiei, Giovanni Leone. Nu era singurul posesor al ordinului. In Italia sunt mii de persoane dar numai lui i se spunea Il Cavaliere (Cavalerul), uneori ironic. A returnat medalia în 2014 când a primit o condamnare. Se mai întâmplă. Revin cu o altă întâmplare între protagoniștii căreia îl găsim pe Il Cavaliere. Era în primăvara lui 2005. Berlusconi era la sfârșitul celui de-al patrulea an în funcția de premier.

Traian Băsescu, noul președinte al României, vine în vizită la Roma. Ambasadorul României din acea vreme, Cristian Colțeanu, îmi sugerează să supraveghez partea legată de întâlnirea cu Silvio Berlusconi la Palatul Chigi - pomenit mai sus - o clădire veche, monumentală, care aparținuse familiei cu același nume, importantă în perioada Statului Papal. Palatul este în Piața Colonna (Columna), după numele Columnei lui Marcus Aurelius, al doilea monument al Romei de această natură, așezat aici. Primul a fost Columna lui Traian - model pentru Commodus care a ridicat, spre sfârșitul celui de-al doilea secol, un monument similar în cinstea tatălui său, Împăratul Filozof.

Era vorba de o cină oferită de Il Cavaliere la ora 20.00. Numai că la ora respectivă, Berlusconi nu era în palat. Promite că vine la timp dar întârzie 15 minute. Băsescu era în drum spre Piazza Colonna în autoturismul oficial oferit de gazde și cum nu avea cine să îl aștepte pentru protocolul de primire, îl învârteau prin centrul Romei. Berlusconi vine, intră în curtea interioară a palatului și se oprește lângă grupul de ziariști acreditați pentru întâlnire deși interesul lor era altul. Ca și în alte dăți, intenția era de a-l provoca pe premier ca pe urmă să comenteze replicile spumoase ale acestuia. Ceea ce se și întâmplă. Berlusconi era previzibil mai ales dacă era întărâtat. Unul dintre ei îi pune o întrebare despre o privatizare oarecum dubioasă iar el îl prinde de rever și îi explică preț de 20 de minute care este adevărul. Adevărul lui. În tot acest timp, Băsescu își continuă ,,plimbarea’’ în jurul Palatului Chigi și este lăsat să înțeleagă că ,,mai este ceva drum de făcut’’. Ploua, aglomerație, noapte. La un moment dat exclamă: ,,domnule, pe aici am mai trecut de două ori’’. Șoferul și însoțitorul tac. Ei știau bine cum stau lucrurile. Până la urmă, Berlusconi se dezlipește cu greu de ziariști, urcă și coboară repede în curte, în ținută protocolară. Sosește și Băsescu. Ritualul, cu formație militară, se desfășoară normal dar cina începe cu mai bine de o jumătate de oră întârziere.Toată lumea mulțumită.

Ăsta era Berlusconi...

După vizita lui Traian Băsescu, discutam cu alți diplomați acreditați la Roma despre întâlnirile lui Silvio Berlusconi cu șefi de guvern sau de stat și despre replicile care i-au adus celebritatea în străinătate. În toate felurile. Unul dintre interlocutori - fost ziarist la un cotidian central britanic - ne povestea cum i-a luat un interviu cu câteva decenii în urmă. ,,Era prin 1974 și Berlusconi se mutase de curând în noua sa achiziție imobiliară - vila San Martino din Arcore, la 30 de km de Milano. Mă primește într-un salon în stil neoclasic unde părea că timpul se oprise în loc. Ușor arogant dar politicos, îmi răspunde la întrebări evitând să intre în detalii biografice sau să explice modul mai puțin ortodox cum obţinuse proprietatea din Arcore. Era așezat la un birou de epocă - vila este de la 1700 și mai păstrează parte din mobilierul orginal, opere de artă, biblioteca - iar eu pe un fotoliu în fața lui. La un moment dat, se apleacă și scoate dintr-un sertar un pistol pe care, foarte serios, îl pune pe birou. L-am privit uluit. ,,Am mulți dușmani’’, a răspuns unei întrebări pe care nu apucasem să o rostesc. Interviul a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat dar cu pistolul pe masă, iar eu cu mai puțin curaj.

La sfârșit, a simțit nevoia să adauge: ,,să știți că pistolul e o jucărie’’. Ulterior, aveam să aflu că alt ziarist - de această dată italian, Enzo Biagi - avea să pățească același lucru câțiva ani mai târziu. Dar pistolul era real. Ăsta era Berlusconi’’.

Este drept, era și așa. Dar pentru Italia a făcut multe lucruri bune. După ce a venit la putere a doua oară, în 2001 - prima dată, în 1994, a stat doar câteva luni - a adus pensiile mici la nivelul de 500 euro. ,,Cu mai puțin nu se poate trăi în Italia’’spunea la acea vreme. Era o promisiune electorală de care nu a uitat. La funeraliile de săptămâna trecută, la Milano, în fața Domului, lumea și-a amintit și astfel de lucruri, mai ales cei în vârstă.