Facem mai mult de 24 de ore cu autobuzul de la Salvador la Belém, port la Amazon, oraş colonial care împreună cu Manaus a trasat o vreme axa prosperei industrii a cauciucului.
O ploaie torenţială cu răbufniri de personalitate ne spune, cea mai mare parte din drum, poveşti de adormit călătorii. Şi totuşi un pitic răutăcios care s-a plictisit de atâtea autobuze îmi înghionteşte neuronii care trag a somn, astfel că ultimele 4 ore le petrec întrebând sâcâitor dacă mai ajungem odată sau nu.
Prostituata de bancă
Ajungem. Până să căutăm un hostel, traversăm drumul de la autogară la prima „bombă” cu bere. Scaunele sunt ude, dar e foarte cald şi nu contează. O combinaţie de copilul străzii, nebuna de la etajul 8 şi prostituată necalificată se proţăpeşte lîngă noi şi îi oferă amicului Ţuţurică o reprezentaţie de samba originală. Nu zicem nici da, nici nu, ne bucurăm în tăcere că am scăpat de autobuze, şi arătarea se pierde în uitare după o vreme.
În drumurile mele, învăţ să pun o curiozitate pozitivă şi amuzată în locul mirării scandalizate, iar când casc ochii, tot mai rar o fac a mirare. Amuzamentul e pe seama mea, descoperind, pe măsură ce întâlnesc ceva altfel, că ştiu atât de puţin. Cum spunea Alberto, prietenul spaniol întâlnit la Rio, “Nu e bun sau rău. E diferit”.
Printre altele, comportamentul sexual în Brazilia e puţin diferit, şi îmi pare că nici prostituţia nu se încadrează în ceea ce ştim noi, europenii, cel puţin prin locurile pe care fetele sau peştii le aleg drept birou de lucru. La Rio, hostelul avea fata lui. Într-un orăşel de pe Amazon avem să întâlnim prostituata de bancă. Banca aia cu bancomate. Cu o tehnică admirabil de eficientă prin rapiditate, în câteva secunde, cât eram întoarsă spre aparatul mâncător de carduri, şi-a făcut cunoscută oferta amicului Ţuţurică, prin semne din ochi însoţite de ghionturi explicative între coaste. Cică dădea tare, probabil ca mesajul să transceandă comnuicarea, până la intracţiunea fizică prefigurată.
Ploaia spală oraşul până în noapte, când străluceşte, dacă nu de curăţenie, măcar de pelicula lucioasă de apă care nu vrea să se usuce imediat, din cauza umezelii excesive. Portul e cam la doi kilometri de hostel, distanţă de mers pe jos. Habar nu am cum e să mergi cu taxiul în Brazilia, şi nici nu aveam să aflu. Autobuzele urbane costă în jur de 1-2 reais (2-2,5 lei) şi, de câte ori pot, renunţ şi la ele, mergând pe jos.
Oraşele lor sunt mai verzi ca ale noastre
Metropola din Amazon, situată pe afluentul Pará, şi separată de delta marelui fluviu prin Ilha de Marajó, contrastează prin stilul urbanistic şi arhitectonic colonial al cărui parfum se intersectează mai mult sau mai puţin fericit cu tăieturile rectilinii în sticlă şi oţel ale mai noilor edificii zgârietoare de nori. Într-o dimineaţă, petrec mult timp observând doi puşti care, cu o prăjină de vreo zece metri terminată cu un coş din nuiele, culeg fructele mangotierilor crescuţi de-a lungul străzii.
Edilii oraşelor prin care am ajuns în America de Sud pare că au şi ei ceva cu copacii, dar invers decât la noi. Dacă în Bucureşti un copac îsi permite să contrazică planurile urbaniştilor sau alălora cu panotajele stradale, află imediat ce înseamnă să fii tăiat. În America de Sud, dacă un copac creşte pe unde urmează să se lăţească un trotuar, ei bine, trotuarul îl ocoleşte sau îl înglobează. Şi astfel, oraşele lor sunt mai verzi decât ale noastre. Şi miros mai frumos.
Zona portuară, cu piaţa aferentă, pare că e habitatul “natural” al unor păsări negre de dimensiunea unui curcan, cu aspect de vulturi pleşuvi şi o anvergură a aripilor de invidiat care îi ajută să planeze fără grabă deasupra locurilor alese în căutare de leşuri şi rămăşiţe comestibile aruncate de oameni. Unii îi numesc vulturi negri, şi îi voi întâlni peste tot în Sudamerica, cu preponderenţă în zonele portuare şi deasupra pieţelor. Ca densitate şi omniprezenţă le asociez cu ciorile de la noi. Prin completa lipsă de timiditate la apropierea omului, ai zice că se cred vreun animal domestic. Dacă le vezi în locuri aparent pustii, cu siguranţă prin tufişuri zace vreo mortăciune.
Negociind un hamac
A doua zi pleacă din port vaporul către Manaus, următorul e abia peste 6 zile. Din nou, nu am timp să înţeleg mare lucru nici din Belém, însă trebuie să aleg, ori Brazilia, ori Peru şi Ecuador. Câştigă Amazonul, Peru şi Ecuador, unde voi călători mai pe îndelete, şi unde de altfel nici nu se poate călători altfel.
Începând de mâine, hamacul va deveni indispensabil, dat fiind că va înlocui patul pentru câteva săptămâni, de fapt o lună. Preţurile încep de la 18-20 de reais pentru un hamac pe puntea vaporului. Aleg unul pe care plătesc 22, reducere de la 24. Aproape totul e negociabil dar, spre deosebire de India, unde primul preţ e cam de 5 ori mai mare, în America de Sud preţul afişat e mai aproape de cel aşteptat de vânzător, iar reducerea nu e impresionantă. Însă de cele mai multe ori chiar negustorul îţi aminteşte că poţi negocia. Dincolo de o anumită sumă, însă, sau el renunţă la tranzacţie, sau tu accepţi ultima propunere.
Citiţi şi:
1. O româncă prin jungla amazoniană 2. Rio de Janeiro, nimic periculos 3. Brazilienii, când nu au ce face, cântă 4. Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor 5. Favelele din Fortaleza
Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.
Recomandările noastre
