Mi se mai întâmplă și azi, când aud guguștiucii care, pe la ora aia, încep să se alinte pe sub streșini. Răspunsul, la reacția biochimică ciudată, îl știam, da' nu-l puteam rosti. Acum, da. Atunci venea tatăl meu. „Ce om frumos, amabil și cultivat”, am auzit remarci despre el, de-a lungul vremurilor. Așa este, pentru cei ce-l cunosc artificial, de palier. Trăiește, bine-mersi, că încă n-a întins copita. Dacă Vișinescu a torturat necunoscuți, aici e o altă poveste. Ca să spun doar o idee: vine băiețelul de clasa I de la școală. Vântul bate tare la Constanța, în octombrie. Mormanele de frunze ruginite erau un fel de pernă de aterizare pentru el. Și-a uitat ghiozadanul afară. L-a pierdut. A ajuns acasă și a venit și tac'su. Tăticul a constatat paguba imediat. I-a zis ciutanului: „Scoate-ți pantalonii și așteaptă-mă în dormitor!”. Băiețelul s-a conformat. A așteptat, tremurând de frică, și a auzit cum părintele său mânca. Felul unu, apoi felul doi. Adultul s-a întors, l-a pus, domestic, pe genunchi și l-a bătut cu cureaua: „De acu' nu mai uiți, nu?”. Copilul n-a uitat. Și, de atunci, îi transpiră palmele când aude guguștiucii, pe la asfințit.