Multă vreme, până de curând, dupăamiaza, pe la ora patru, începeau să-mi transpire palmele. Om matur fiind. Cel puțin biologic
Mi se mai întâmplă și azi, când aud guguștiucii care, pe la ora aia, încep să se alinte pe sub streșini. Răspunsul, la reacția biochimică ciudată, îl știam, da' nu-l puteam rosti. Acum, da. Atunci venea tatăl meu. „Ce om frumos, amabil și cultivat”, am auzit remarci despre el, de-a lungul vremurilor. Așa este, pentru cei ce-l cunosc artificial, de palier. Trăiește, bine-mersi, că încă n-a întins copita. Dacă Vișinescu a torturat necunoscuți, aici e o altă poveste. Ca să spun doar o idee: vine băiețelul de clasa I de la școală. Vântul bate tare la Constanța, în octombrie. Mormanele de frunze ruginite erau un fel de pernă de aterizare pentru el. Și-a uitat ghiozadanul afară. L-a pierdut. A ajuns acasă și a venit și tac'su. Tăticul a constatat paguba imediat. I-a zis ciutanului: „Scoate-ți pantalonii și așteaptă-mă în dormitor!”. Băiețelul s-a conformat. A așteptat, tremurând de frică, și a auzit cum părintele său mânca. Felul unu, apoi felul doi. Adultul s-a întors, l-a pus, domestic, pe genunchi și l-a bătut cu cureaua: „De acu' nu mai uiți, nu?”. Copilul n-a uitat. Și, de atunci, îi transpiră palmele când aude guguștiucii, pe la asfințit.
Recomandările noastre
