Dan Andronic, jurnalist. sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Au trecut zeci de ani de la Revoluția din decembrie 1989, dar invocarea lui Ion Iliescu continuă să divizeze societatea. Unii îl văd ca pe omul care a salvat România de la haos, alții – ca pe cel care a amânat ruptura cu trecutul și a compromis o democrație reală. Între ură viscerală și nostalgie prudentă, Iliescu rămâne o figură fondatoare, dar și o umbră persistentă peste România postcomunistă.
Nu-i putem reduce viața la simpatii sau resentimente. Trebuie să cântărim faptele. Cu luciditate, nu cu ură. Cu memorie, nu cu mituri.
Balanța lui Ion Iliescu și umbrele trecutului
Sunt momente în care implicarea lui Ion Iliescu nu mai este doar politică, ci profund (i)morală. Momente în care deciziile sale au avut consecințe dramatice și ireparabile asupra societății românești.
Execuția lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Simulacrul de proces din 25 decembrie 1989, desfășurat în condiții sumare și filmat parțial pentru televiziune, nu a fost un act de justiție, ci o eliminare grăbită, menită să consacre o nouă autoritate. Iliescu, în calitate de lider al CFSN, a girat și asumat decizia. A fost un act de barbarie greu de justificat prin oportunitate politică.
Rezultat alegeri 1990. sursa: arhiva evz
Cei 862 de morți de după 24 decembrie 1989. După execuție, România a intrat într-o perioadă de confuzie totală. Teroriștii „invizibili”, ordinele contradictorii și haosul din armată au produs sute de victime. Iliescu, aflat în fruntea noii puteri, a contribuit la această strategie a haosului, fie prin neputință, fie – cum afirmă unii istorici și Parchetul Militar – printr-o formă de manipulare a fricii pentru consolidarea puterii.
Mineriada atârnă greu
Mineriada din iunie 1990. Atunci când Piața Universității devenise simbolul libertății de exprimare, Iliescu a decis că trebuia „curățată”. A făcut apel public la „forțele conștiincioase ale clasei muncitoare” – iar minerii au venit cu bâte, lanțuri și furie. Violențele împotriva protestatarilor, studenților și presei au arătat că noul stat român nu se rupea cu adevărat de vechile reflexe autoritare. A fost poate cel mai negru episod al tranziției.
Expulzarea Regelui Mihai. În decembrie 1990, Regele Mihai a fost împiedicat să intre în țară, apoi alungat în mod umilitor, într-un act care ar fi fost de neconceput într-un stat cu reflexe democratice. Evenimentul s-a repetat în 1994. Iliescu a dovedit atunci că nu putea accepta concurența simbolică a unei alte forme de legitimitate – cea monarhică.
expulzare Regele Mihai. sursa: arhiva
Mineriada din septembrie 1991 – răsturnarea guvernului Roman. Atunci când Petre Roman a încercat să reformeze economia și administrația, a fost înlăturat prin presiunea străzii și violența minerilor. Iliescu nu doar că nu s-a opus, ci a tolerat, poate chiar a orchestrat indirect această debarcare. A fost o lovitură aplicată reformismului timid și o garanție a continuității structurilor moștenite din comunism.
Punctele albe din balanta– când pragmatismul a dat roade
Nu putem vorbi despre Iliescu doar în termeni de vinovăție. Paradoxal, multe dintre deciziile sale au contribuit la stabilizarea politică și instituțională a României în momente critice.
Construcția unui partid social-democrat durabil. Iliescu a reușit să coaguleze în jurul său o platformă politică – FSN, apoi FDSN, PDSR și în cele din urmă PSD – care a devenit coloana vertebrală a tranziției. A reușit să mențină coeziunea unui electorat numeros, să evite disoluția stângii și să ofere o alternativă guvernamentală viabilă, fie și imperfectă.
Evitarea unui conflict interetnic la Târgu Mureș (martie 1990). România era în pericol real de a degenera într-un conflict de tip iugoslav, mai ales în Transilvania, unde tensiunile româno-maghiare erau explozive. Deși intervenția autorităților a fost întârziată și stângace, Iliescu a reușit să prevină escaladarea unui conflict etnic major. Acest fapt nu trebuie minimalizat.
Acceptarea pierderii alegerilor în 1996. Pentru prima dată în istoria postcomunistă, un președinte în funcție a pierdut alegerile și a cedat pașnic puterea. Alternanța democratică s-a produs fără violențe, fără intervenții externe, fără lovituri de palat. A fost o probă de maturitate politică, iar Iliescu a trecut-o.
Integrarea în NATO
Discurs anticorupție – deși ambiguu. Deși se poate spune că a tolerat corupția de sistem, Iliescu nu a fost niciodată asociat cu îmbogățirea personală sau scandaluri financiare directe. A rămas un personaj sobru, ascetic chiar, într-un peisaj politic din ce în ce mai avid de privilegii. A condamnat simbolic corupția – deși, în practică, i-a lăsat teren fertil.
Integrarea în NATO și deschiderea către UE. În ultimul său mandat (2000–2004), Iliescu a jucat cartea euro-atlantică cu hotărâre. România a fost invitată oficial în NATO în 2002 și a semnat aderarea în martie 2004. A susținut cooperarea strategică cu SUA, a accelerat capitolele de negociere cu UE și a garantat o orientare pro-occidentală ireversibilă.
Recunoașterea oficială a Holocaustului în România. În 2004, Iliescu a fost primul președinte care a recunoscut explicit responsabilitatea statului român în Holocaust. A sprijinit înființarea Institutului „Elie Wiesel” și a dat un semnal clar în direcția memoriei și a reconcilerii cu trecutul antisemit.
Iliescu între pragmatism și omisiune
Ceea ce frapează în biografia lui Iliescu este ambiguitatea profundă a acțiunilor sale. A fost un președinte care a evitat crize, dar a creat altele. A refuzat confruntarea directă cu trecutul, dar a acceptat principiile democrației formale. A tolerat rețelele vechi de putere, dar a menținut un echilibru politic relativ funcțional.
Nu a existat în mandatele sale o lustrație reală, o asumare a crimelor comunismului, o curățare a aparatului de stat. A existat, în schimb, o continuitate tăcută cu trecutul, sub masca stabilității.
Cum arată Iliescu în oglinda Estului?
Comparativ cu alți lideri din fostul bloc comunist: nu a avut moralitatea și transparența lui Václav Havel, nici radicalismul democratic al lui Lech Wałęsa, dar nici cinismul oligarhic al lui Elțîn. A fost mai degrabă un autentic român, cu un simț politic pragmatic, atent la pulsul societății, dar lipsit de voința unei rupturi autentice.
Justiția – cea mare absență
În ciuda gravității evenimentelor precum Revoluția sau Mineriadele, niciun dosar major nu a fost dus până la capăt în timpul vieții lui Iliescu. Fie au fost tergiversate, fie blocate, fie clasate pe motive procedurale.
Această impunitate spune totul despre slăbiciunile regimului pe care l-a întemeiat.
Concluzie. Ce rămâne după Ion Iliescu?
Pentru cei care l-au trăit, el rămâne o prezență puternică – fie de speranță, fie de dezamăgire. Pentru cei născuți după 1989, este doar un nume din manuale, un chip palid într-o istorie încă nerezolvată. Sau o referință din Wikipedia.
Balanța lui Ion Iliescu nu se înclină decisiv în nici o parte. Poate că asta este, de fapt, moștenirea sa: o tranziție incompletă, o libertate câștigată cu jumătate de voce, o democrație născută pe ruinele unei tăceri convenabile.
Dar voi, ce ați putea spune despre Ion Iliescu?
Un arhitect al stabilității? Un garant al stagnării? Sau doar un om al timpului său – acel timp al compromisului?
