În anii '30, la care face atât de des referire președintele francez Emmanuel Macron, experții premierului britanic Neville Camberlain considerau că o mișcare politică de contestare poate fi combătută „prin injecții cu un virus similar, dar mai puțin agresiv”.

Cu alte cuvinte, pentru a slăbi presiunea asupra sa, un guvern ar trebui să preia o parte importantă din programul celor care îl contestă, dacă aceștia reprezintă majoritatea.

În teoria politică, această strategie se numește acomodare și pare, la prima vedere, cea mai bună variantă pe care Macron o are la dispoziție, dat fiind că sondajele arată că francezii susțin puternic „vestele galbene”. Președintele francez pare însă de altă părere.

După ce că „a răspuns prea târziu” revendicărilor manifestanților, a și „oferit prea puțin” Macron s-a mulțumit să renunțe la taxele pe carburant și să ofere câte o sută de euro. În rest, doar vorbe goale despre o dezbatere națională. Mai mult, acum, după ce manifestațiile au scăzut ca amploare, autoritățile au început să ia măsuri împotriva manifestanților celor mai vehemenți.

Miercuri, poliția l-a reținut pe Eric Drouet sub acuzația că a organizat un protest la Paris fără autorizație. Protestatarul mai are un două dosare penale pe rol încă din decembrie. Unul pentru că a declarat că vrea să intre în palatul prezidențial, celălalt pentru că asupra sa a fost găsită „o armă interzisă de lege”, de fapt o bâtă.

În vreme ce autoritățile vor să arate fermitate, manifestanții se radicalizează. Și nu e vorba numai de declarațiile unui alt purtător de cuvânt al mișcării, care a declarat că „oamenii pregătesc o ridicare națională cu arme”- ci de actele simbolice ale demonstranților, precum pichetarea televiziunilor acuzate de colaborationism cu puterea sau smulgerea steagurilor Uniunii Europene care erau arborate pe străzile Franței.

Această spirală a violenței între republica macroniană și manifestanții din „Franța profundă” este cu atât mai periculoasă, cu cât țara se confruntă cu o criză asemănătoare cu revoluția din 1789, cu mișcările studențești din 1968 și mai ales cu valul revoluționar care a măturat comunismul din Estul Europei în 1989.

Ca și în 1789, „putem observa ostilitatea poporului față de nobilime (înlocuită astăzi de alianța dintre înalții demnitarii statului și cercurile financiare) și cler (înlocuit astăzi de jurnalistiștii progresiști). Există însă și contraste izbitoare. Astfel, în 1789, revolta a fost inițiată de reprezentanții politici, în timp ce în 2018 au pornit-o cei care nu se mai simt reprezentați. (...)

În 1789, regele a vrut să-și arate bunăvoința purtând cocarda tricoloră a revoluționarilor parizieni, în timp ce pe Emmanuel Macron nu l-am văzut în vesta fluorescentă”, scrie editorialistul site-ului naționalist Boulevard Voltaire. Există însă asemănări și diferențe și cu marile tulburări din Franța anului 1968.

„Revolta din 1968 a fost inițiată de tinerii parizieni, pe când cea din 2018 îi are în prim plan pe adulții veniți din provincie, pe defavorizați. În mai '68, protestul studenților a fost preluat de reprezentanții sindicatelor, care astăzi strălucesc prin absență. În 1968, poliția și justiția au arătat o reținere neobișnuită, în timp ce în 2018 fermitatea lor este surprinzătoare.

În 1968, majoritatea populației sprijinea puterea, în timp ce astăzi opinia publică e de partea vestelor galbene. Ca reacție la mișcare, generalul de Gaulle a dat răspunsuri puternice, cum ar fi creșterea cu 35% a salariului minim garantat și dizolvarea Adunării Naționale, în schimb președintele de acum nu face decât să toarne gaz pe foc”.

Cele mai mari asemănări cu revolta „vestelor galbene,”, editorialistul de la Boulevard Voltaire le găsește însă în istoria recentă, mai precis „în revoltă populară, masivă și pașnică” din 1989 “împotriva unui sistem blocat și a unor elite baricadate în bunkerele” puterii comuniste.

„Va marca oare anul 2019 sfârșitul capitalismului financiar, așa cum 1989 a marcat sfârșitul comunismului european?” Dincolo de aceste similitudini și întrebări, un lucru e din ce în ce mai clar. În toată Europa, dar mai ales în Franța, asistăm la o radicalizare a tuturor actorilor crizei politice.

Avem, pe de o parte, statul macronian, sau, mai bine spus, alianța dintre clasa politică și marea burghezie. Această forță nu pare dispusă să renunțe la folosirea puterii pentru a-și impune propria agendă, deși e evident că această încăpățânare poate duce la o revoltă de amploare.

Nici de cealaltă parte a baricadei nu există prea multă moderație. Pe stradă sunt mai puțini manifestanți decât la început, dar acum e vorba de nucleul dur al nemulțumiților, o alianță ciudată între electoratul tradițional al stângii (frustrat de trădarea politicienilor) și militanții naționaliști ai dreptei radicale, care simt că acum e momentul să-și salveze țara de la dispariție și să-i trimită acasă pe imigranți.

Sunt oameni disperați. care consideră că trădătorul Macron trebuie răsturnat de la putere prin orice mijloace. În sfârșit, există și o a treia forță, imigranții și comunitatea musulmană din Franța. Acești oameni nu au participat până acum la confruntarea dintre Macron și „vestele galbene”, deși ISIS a făcut apel la atacarea manifestanților.

Potențialul exploziv al „suburbiilor preponderent musulmane” nu trebuie însă subestimat. Tulburări au existat, din nou, în noaptea de Revelion, dar tinerii musulmani, radicalizați sau nu, nu prea au cum să aleagă între Macron și „vestele galbene”. Asta pentru că de o parte stau vechii lor inamici-polițiștii, iar de cealaltă mulți naționaliști care abia așteaptă să-i vadă plecați din Franța.

E o situație extrem de complicată, în care o singură scânteie ar putea declanșa o explozie teribilă. Mai cu seamă că nimeni nu pare interesat să se ajungă la un modus vivendi. Pe de altă parte, o chestiune ar trebui analizată.

Oare ar avea cineva interesul ca în Franța să se ajungă la o baie de sânge?