Fără îndoială, glorioasa școală pianistică rusă a avut marii ei interpreți de Bach.
Sviatoslav Richter și Grigori Sokolov sînt primele nume care vin în minte. Dar, poate că mai presus decît ei, cel puțin în ceea ce privește muzica lui Bach, stă o femeie: Tatiana Petrovna Nikolayeva. S-a născut în 1924 într-un orășel aflat la jumătatea distanței dintre Kiev și Moscova. Știu, e destul de periculos zilele astea să-i vorbești de bine pe ruși și, mai ales, să te referi la cei născuți pe drumul dintre Kiev și Moscova. Dar nu mă pot abține, îmi asum riscul. Doar conștiința marii arte rusești, orgoliul culturii ei imperiale va putea tămădui nebunia minții politice a Rusiei și delirul sufletului ei etern rănit. Nimic altceva! Liniștea colosală care se alcătuiește în jurul muzicii lui Bach cîntată de Tatiana Nikolayeva va putea să-l paralizeze pe Putin!
Tatiana Nikolayeva a început să cînte la pian la 5 ani și a început să compună la 12. A intrat imediat în sistemul de învățămînt muzical sovietic, caracterizat prin severitate, strictețe, dar și o anumită religiozitate în păstrarea tradițiilor ante-sovietice despre care puțini vorbesc azi. Cum altfel ar fi putut produce atîția imenși pianiști (Radu Lupu e printre ei) profesori precum Neuhaus sau Artobolevskaya? Deși începuse să concerteze ici-colo încă din 1947, numele Tatianei Nikolayeva nu spunea mare lucru în 1950, anul în care viața ei a cunoscut o turnură decisivă și nu doar pentru că este anul în care a absolvit Conservatorul lui Moscova. În 1950, a fost selecționată să participe la un concurs internațional de pian foarte special. Concursul avea loc la Leipzig, în contextul unor ample manifestări pe care orașul est-german le găzduia cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la moartea lui J.S.Bach. Iar președintele juriului era Dimitri Șostakovici. Nikolayeva a dominat pur și simplu concursul și și-a adjudecat fără drept de apel primul loc. Pentru recitalul de gală, ea a propus să cînte integral, din memorie, Clavecinul bine temperat, dar comisia, uluită, a rugat-o să cînte doar un preludiu și fugă. După concurs, Șostakovici a fost atît de impresionat de aptitudinile ei și, mai ales, de înțelegerea pe care o dădea muzicii lui Bach, încît a invitat-o pe la el să cînte împreună. Una dintre prieteniile muzicale legendare s-a născut astfel, o prietenie care a durat pînă la moartea lui Șostakovici în 1975 și astfel muzica de pian al lui Șostakovici și-a găsit cel mai profund și adevărat interpret. Inspirat de arta ei, Șostakovici a compus cele ”24 de Preludii și Fugi”, pe care i le-a dedicat. Tatiana Nikolayeva a interpretat acest opus de Șostakovici în premieră mondială în 1952 și, de atunci, le-a imprimat de trei ori pe disc și le-a cîntat în concerte în lumea largă ca nimeni altcineva.
A devenit o apreciată profesoară la Conservatorul pe care îl absolvise și a continuat să compună. Deși calitățile ei muzicale erau ieșite din comun, Tatiana Nikolayeva a rămas pentru mulți ani un fel de diamant ascuns pentru publicul larg. Nu a fost niciodată un artist favorit al regimului. Deși în lumea pianiștilor se vorbea cu mare admirație despre ea și chiar o aură de legendă începuse să-i înconjoare numele, Nikolayeva a ieșit rar și cu mare greutate dincolo de cortina de fier. Abia în anii lui Gorbaciov și, mai ales, după 1990, Tatiana Nikolayeva a început să străbată lumea. Debuturile pe mariel scene de concert de la Londra, de la New York sau de la Paris au venit foarte tîrziu. Și, din păcate, nu a avut mult timp după aceea. Pe 13 noiembrie 1993 a suferit un atac cerebral în timpul unui concert la San Francisco și, cîteva zile mai tîrziu, a murit într-un spital din Santa Monica.
Tatiana Nikolayeva a excelat într-un repertoriu vast, de la Beethoven și Ceaikovski la Șostakovici și Prokofiev, dovadă stînd nu doar programele ei de concert, ci și cele aproximativ 50 de discuri înregistrate, toate, în fosta Uniune Sovietică. Înregistrările sale cu muzică din Bach, însă, au devenit un adevărat cult printre pasionați. Discul pe care îl tot ascult de cîteva zile cuprinde 11 opusuri de Bach. Primul este ”Concertul italian”, pe care îl interpretează neașteptat pentru cineva obișnuit cu versiunile Gould, Richter sau Schiff. Într-un tempo mai alert, dar cu o grijă evidentă pentru păstrarea unei anumite majestăți a sunetului și cu o nealterată, spontană, plăcere, căci ”Concertul italian” este maximul de hedonism muzical pe care îl poate Bach. Ultimul opus de pe disc este fermecătoarea ”Siciliana”, pe care Nikolayeva o propune într-o manieră de neuitat. Sub degetele ei, nu știi bine dacă este o meditație sau o tristețe, dacă sufletul este cuprins de melancolie ori e doar ostenit de atîta lume. Dacă rapiditatea din ”Concertul italian” edifică o lume simetrică, coerentă, aproape sublimă, lentoarea ”Sicilienei” deșira universul pur și simplu. Între cele două opusuri, meditații și bucurii.
Recomandările noastre
