Ultimele trei examene de Bacalaureat le-am petrecut la ușile liceelor bucureștene, așteptând subiectele și impresiile candidaților. Așa am ajuns să învăț pe de rost scenariul acestor perioade, expresia buimacă a adolescenților ieșiți din sala de examen, ținutele semi-transparente, de plajă, replicile lor monosilabice și încurajările presărate cu înjurături, în semn de alint, pe care și le spun unii altora.

Lucrurile nu stau mai bine nici la cele mai pretențioase colegii, ai căror elevi, copii de bani gata, ajung pe la rubricile de mondenități.

La zece minute după predarea lucrărilor, mulți habar nu mai au care a fost subiectul, dar își sună mândri părinții, declarând sus și tare că „au făcut”.

Nu vreau să generalizez și să le creez o imagine proastă absolvenților de liceu. Am scris zeci de articole despre olimpicii români sau despre cei admiși la câte cinci facultăți străine deodată.

Adevărul este însă că Bac-ul și-a pierdut ireversibil reputația de testare serioasă, cu tot cu camerele de supraveghere, și vor mai trece ani buni până se va schimba ceva. Ideea de șmecherie, de învârteală, de mimare a învățării este scrisă cu majuscule pe frontispiciul examenului.

Părinții, elevii și profesorii sunt deopotrivă responsabili pentru acest fenomen, oricât s-ar ascunde după vișin. Asta pentru că nici unii, nici alții, nu au încredere că examenul se poate lua pe merit, știind că 12 ani de zile notele s-au dat și s-au luat pe ochi frumoși, pe buchete de flori, pe banii de meditații, pe bijuterii și parfumuri, pe orice numai pe materia din capul elevului nu. O șaradă, asta este educația din România.

O tabără se face că învață, cealaltă că apreciază corect. A încerca să înțelegi a cui vină e mai mare este la fel de imposibil ca și răspunsul la întrebarea “Cine a fost mai întâi, oul sau găina?”.

Miniștrii sunt ultimii de tras la răspundere. Nici bine nu apucă să taie un cap al balaurului din sistem, că imediat crește altul parcă mai puternic. Așa s-a întâmplat anul trecut, în cazul liceului Bolintineanu din Capitală, un cuib al șpăgii construit în plină eră a camerelor de supraveghere.

Un singur om nu poate conduce Educația, trebuie o echipă întreagă și musai formată din străini, care să acționeze rapid și fără mănuși. Avem nevoie de inspecții la clasă și evaluări pe bune, de pedepse clare și dure pentru șpăgari, indiferent că sunt profesori sau părinți și avem în primul rând de schimbarea programelor școlare care nu fac altceva decât să ne alieneze copiii. În aceste condiții, stai și te întrebi cine sunt mai câștigați, cei 162.000 de candidați care dau examenul maturității sau cei 20.000 care au “dezertat”?