La 60 de ani de la semnarea de către Charles De Gaulle și Konrad Adenauer a Tratatului de la Elysèe dintre Franța și Germania, 8 din 10 francezi consideră că ,,motorul’’ franco-german este esențial pentru viitorul Uniunii Europene. Aceeași proporție și în Germania. Sondajul a fost realizat la comanda a două importante fundații: Fondation Heinrich Boll (Germania) și Fondation de L’Ecologie Politique (Franța) în contextul evenimentelor care au marcat aniversarea semnării documentului menționat, la 22 ianuarie 2023.

Guvernul german s-a deplasat la Paris iar Macron și Scholz au ținut discursuri de sărbătoare. Probabil, în ianuarie 1963, doar De Gaulle, Adenauer și câțiva politicieni de pe ambele maluri ale Rinului credeau în materializarea ideii lor însă cu timpul li s-a adăugat clasa politică franceză și germană iar cei care s-au succedat la Elysèe, Bonn și, ulterior, Berlin - indiferent de culoarea politică - au înțeles că alianța franco-germană nu are alternativă în Europa Occidentală. Națiunile au înțeles mai greu dar în timp ce ideea se consolida în rândul lor, clasa politică a început să dea inapoi. S-a ajuns până acolo încât, în noiembrie 2022, Franța a solicitat amânarea unei ședinței comune de guvern pentru a lăsa timp ,, împăcării’’ înaintea aniversării din ianuarie ac. Semnificativ, nu?

O scurtă incursiune în istorie

,,Relația specială’’ se numește diferit la Paris și Berlin. Francezii o numesc ,,cuplu’’ iar germanii ,,motor’’ - o asimetrie emoțională care la rândul ei este expresia unei alte asimetrii - cea de forță. După Război, Franța dorea o neutralizare perpetuă a Germaniei la fel ca Statele Unite numai că la Washington acest obiectiv s-a stins încet pe măsură ce s-a consolidat puterea militară a Uniunii Sovietice și s-a coborât Cortina de Fier. Urmarea: Germania a devenit membru fondator al Pieței Comune cum a vrut Franța și al NATO, cum a dorit America. Bonn-ul însă și-a văzut de treaba lui. S-a dedicat expansiunii economice privind îdelung peste Cortină - mai ales în curtea ,,germanilor democrați’’ din est dar și spre Moscova - și îmbrățișând proiectul european pentru a se reacredita pe continent. În paralel, Franța și-a extins puterea militară și diplomatică încercând să devină autonomă strategic utizând vectorul european pentru a-l contracara pe cel atlantic. Era vorba de două moduri diferite de a interpreta realitatea europeană a căror complemetaritate a fost sesizată de cei doi vizionari care și-au pus semnătura pe Tratatul menționat mai sus, din care ideea ,,tandemului’’ răzbătea fără să fie menționată ca atare. De fapt, ideea se născuse în 1956 în cadrul unei întâlniri între premierul francez Guy Mollet și același Adenauer când Parisul a acceptat trecerea landului Saar - protectorat francez după război - în componența RFG ca urmare a unui referendum organizat în 1955. La rândul său, Germania Occidentală urma să susțină concepția franceză privind conținutul Tratatului de la Roma prin care, un an mai târziu, s-au pus bazele Uniunii Europene de azi. Târgul a funcționat perfect – un tandem avant la lettre.

Macron și Scholz - viziuni diferite privind viitorul Europei

Luna trecută, Scholz și Macron s-au întâlnit la Paris așa cum au făcut-o De Gaulle și Adenauer în urmă cu 60 de ani. Cancelarul și președintele au încercat să lase impresia unei revitalizări a axei Paris-Berlin slăbită după criza energetică și noile opțiuni de politică internă, externă și de apărare ale Germaniei. Se pare că aparențele au fost salvate dar esența problemei rămâne: Berlinul se distanțează de Paris chiar dacă Scholz a afirmat exact contrariul în fața unei impresionante asistențe franceze la Sorbona. Ceea ce separă cele două capitale în etapa actuală nu are legătură cu ,,romantismul pragmatic’’ al lui De Gaulle sau Adenauer ci vorbim aici de o viziune strategică diferită privind protagonismul Uniunii Europene pe scena internațională. Diferența de vederi și acțiunile materiale se extind asupra tuturor domeniilor de interes bilateral: politic, economic, militar. Cel din urmă este singurul în care Franța se află în fața Germaniei dar evoluțiile din ultimele luni evidențiază o rapidă recuperare a Berlinului pe această direcție. Dacă lăsăm de o parte ipocrizia politică comună liderilor mondiali - expresia ar trebui să fie un ,,cuvânt de ordine’’ în relațiile internaționale - Macron s-a angajat pe linia realizării unei suveranități europene militând pentru crearea celui de-al treilea pol de putere între Statele Unite și binomul China-Rusia. In viziunea sa, Europa trebuie să fie în măsură să-și apere cetățenii de una singură. Viziunea Berlinului este una globalistă cu accent pe latura economico-comercială și deschidere maximă spre spațiile extra-europene. Nu doresc să filozofez prea mult în jurul acestui subiect dar trebuie să precizez - cum am făcut-o și cu alt prilej - că atitudinea Germaniei derivă din poziția acestei țări în cadrul traficului comercial internațional. Relația Berlinului cu China este și va rămâne ,,privilegiată’’ așa cum s-a văzut atunci când a permis unei societăți guvernamentale chineze să achiziționeze aproape un sfert dintr-un terminal al portului Hamburg. Este drept, e puțin - Hamburgul are patru terminale - dar este relevant. Vizita în China a cancelarului german din toamna trecută nu s-a bucurat de apreciere la Paris ca de altfel, în mai multe capitale europene și peste Atlantic. Când Xi Jinping a vizitat Franța, în 2019, Macron i-a invitat la Paris pe Angela Merkel și Jean-Claude Juncker însă cancelarul a mers singur la Beijing deși locatarul de la Elysèe ar fi vrut să-l însoțească. Și totuși, la Sorbona s-a vorbit de ,,prietenie indisolubilă’’, ,,două inimi în același piept’’ sau rolul ,,locomotivei franco-germane’’ în Uniunea Europeană. În anii ‘70 locomotiva europeană era doar germană. S-a discutat și despre o poziție comună și rapidă față de legea anti-inflație a lui Biden care penalizează economiile europene dar nimic despre cele 100 de miliarde de euro acordate de guvernul german Bundeswehr-ului și nici despre ajutorul de 200 miliarde alocate protecției consumatorilor germani în fața creșterii costurilor la energie. În puține cuvinte: s-au evitat subiectele delicate.

Cooperarea în industria de apărare scârțâie cel mai tare

Războiul din Ucraina - mai aproape de Germania dacă discutăm strict geografic - a constrâns Berlinul, după câteva decenii, să-și revizuiască politica din domeniul apărării inversând tendința din anii ’60 – ‘80 și chiar ‘90 când chestiunea înarmării era de ordin secundar. Schimbarea profundă a mediului de securitate continental în contextul războiului din Ucraina impune Germaniei creșterea forței militare în termeni de dotare și potențial uman. Parisul se aștepta la o intensificare a cooperării pe această linie însă Berlinul și-a găsit alți tovarăși de drum. Sistemul de apărare european cunoscut sub numele de Sky Schield propus de Berlin se realizează de 14 state între care Franța nu a avut loc. Au rămas pe dinafară Polonia - a cărei rivalitate cu Berlinul devine legendară inclusiv pe segmentul relației cu America - și Italia. Au intrat însă americanii cu sistemul Patriot și israelienii cu Arrow 3. Același lucru se întâmplă cu avionul de luptă FCAS în care societatea franceză Dassault Aviation trebuia să fie lead contractor pe segmentul de control al zborului. Berlinul a preferat cooperarea cu Spania suspectând Parisul că dorește protejarea intereselor sale industriale mai mult decât promovarea unor proiecte de apărare comune. Totul a pornit de la faptul că germanii propuseseră realizarea unei convergențe a proiectului FCAS cu unul similar inițiat de Marea Britanie, Italia, Suedia și Japonia. Palatul Elysèe a decretat scurt: ,,nu este european’’. Proiectul FCAS merge totuși înainte însă cel privind tancul franco-german MGCS s-a oprit de tot din motive de ,,divergențe conceptuale’’. S-a oprit și cooperarea pentru elicopterul de luptă Tiger pentru că partea germană intenționează să cumpere unitățile americane Chinook produse de Boeing, pentru ,,interoperabilitate’’ cu alte sisteme achiziționate din State.

Câteva concluzii...subiective

Noi românii, mai tineri în UE, nu prea ne amintim cum functiona ,,tandemul’’ în anii săi de început dar știm că era vorba de o poveste pe care fiecare țară - membră sau aspirantă la Uniune - o interpreta într-o manieră proprie pentru a-și explica evoluția Europei de-a lungul vremii. Judecând prin prisma modului în care a funcționat în cei 60 de ani de existență, ,,cuplul’’ franco-german este unic în istoria diplomației contemporane. Principalul său obiectiv - realizarea unui compromis între două viziuni diferite privind politica europeană care să devină direcție de urmat pentru Comunitate/Uniune - a fost atins în majoritatea cazurilor. Au existat diferențe de opinie, poziții diferite, chiar crize între Paris și Bonn (Berlin) dar spiritul de unitate a prevalat. În ultima vreme însă, cu mai puțină forță întrucât se simt consecințele unui lung proces de eroziune. În plus, sunt prea mulți în afara tandemului care nu mai vor o hegemonie franco-germană pe continent simțindu-se mai puternici sau mai aproape de Washington. Sunt destui și în Germania, mai ales din generația tânără politic, care consideră Parisul un gen de ocupant al locului secund în Occident. Aici s-ar impune o precizare. Dintre cei 7 președinți care i-au succedat lui De Gaulle în timpul celei de a V-a Republici, Macron a preluat cel mai mult din discursul european al Generalului. Este singurul care a înțeles sensul politic (francez) al noțiunii de supranațional. Mai bine chiar decât De Gaulle. Anul trecut, când a propus crearea Comunității Politice Europene, Macron s-a gândit să confere o dimensiune continentală așa-numitului ,,universalism’’ francez. Era singurul mod de a menține Franța în vârful piramidei europene în contextul reconfigurării echilibrelor continentale după două crize și un război. Dacă lucrurile se vor opri aici.