Evenimentul Zilei > Social > Avram Iancu 150 de ani: De la Vidra, pe Colina Înmiresmată
Avram Iancu 150 de ani: De la Vidra, pe Colina Înmiresmată

Avram Iancu 150 de ani: De la Vidra, pe Colina Înmiresmată

Moto: ”Iar când va veni dușmanul / Să vă ia pământ și drept, / Români, scuturați gorunul / Ca din somn să mă deștept!” Avram Iancu. 10 Septembrie 1872. Martirul și conducătorul inimilor românilor din Țara Moților, Avram Iancu, urca la Ceruri.

Se petrec multe, planetar vorbind; în fiecare zi ne întâmpină veste după veste, toate sunând din gongul mai mult sau mai puțin ruginit al prezentului. DAR ce ar fi, însă, dacă ne-am deschide inimile în fața unei provocări cu multă seninătate și înțelepciune la miez, aceea de a ne înțelege vremurile prin aruncarea ancorei spre trecut. Un trecut mai mult decât pilduitor, dacă privim atent ce se întâmplă cu țara și cu românii ei.
Dan Tomozei, te voi întreba abrupt: de ce Avram Iancu, de ce atât de departe de țară …și, totuși, inima ți-e aici în ceasuri cu însemnătate istorică, mai ales? Ține de conștiința vie sau de pasiunea ta pentru istorie?

Dan Tomozei: Este complicat. Cum sufletul nu poate fi despicat, despre conștiință poți vorbi doar în două variante: este sau nu. Pasiunea mea de sânge este voievodul martir Constantin Brâncoveanu, însă Crăișorul moților este o parte din ceea ce suntem ca români, o uriașă lacrimă care odată gustată ne întărește și urcă spre ceea ce trebuie să înțelegem că suntem ca neam.
Prin urmare, până când sau dacă voi mai ajunge în Țară, o să te rog să notezi cu majusculă, la marginea mea de lume încerc să nu uit cine sunt, cine suntem, deși aici lumea e lume, oamenii sunt oameni, oricât se străduiesc cri din Occident să arate că este altfel. Nu poți măsura și judeca ce nu poți cuprinde și înțelege.

Am trăit binecuvântarea de a-l întâlni în nenumărate momente răpite raiului pe Părintele Teofil Părăian, de la Mănăstirea Sfinților Brâncoveni, care frumos spunea: ”Ce faci te face!” Vorbea Bătrânul despre asumare!

Departe fiind, încerc să fac din asta, măcar din când în când, motiv de întâlnire și poveste cu românii de aici, cu prietenii chinezi, dar pentru fetele mele încă pui de român. De peste zece ani, de Ziua Națională – 1 Decembrie, mergem cu Tricolorul pe Marele Zid. Pe 15 August, de Sfânta Maria, suntem cu martirii Brâncoveni. Iată, acum, nu se cuvine să nu marcăm, după umile puteri, memoria Crăișorului Moților.

La plecarea din Țară, de la Sibiu, în urmă cu 12 ani, am luat cu mine nu doar amarul unui oraș care își șterge memoria – la fel cum România își uită rădăcinile, o mică Biblie avută de la bunicii dinspre mamă și o sumă de cărți, pe care le tot răsfoiesc, descoperind și redescoperind cine suntem.

În această toamnă trebuie să vorbim și să înălțăm gândurile spre Avram Iancu, cel mai mare crai al munților românilor. Dar, tot acum, se cuvine să fie amintiți în veșnicie mulți alți români care, în vremuri de nouă cotitură a Istoriei, la 1848-1849, s-au ridicat pentru drepturile românilor. Sunt doar o parte dintre membrii Comitetului Național Român, care s-au sacrificat pentru a da sens și forță revoluției românilor din mijlocul de secol XIX, cu toții eminenți crăturari, elită a ardelenilor: Simion Bărnuţiu, Bariţiu, Timotei Cipariu, Andrei Șaguna, August Treboniu Laurian, Andrei Mureșanu, Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Ioan Buteanu, Dobra, Marțian Divu, Iosif Sterca Șuluțiu.

Silviu Dragomir, scria la 1924 că Avram Iancu era privit de contemporanii săi ca un erou strălucit al răscoalei biruitoare din Munții Apuseni, în vreme ce Simion Bărnuțiu, de la Sibiu, era unul dintre apostolii naționalismului românesc.

Nu trebui uitată nici Pelaghia Roșu, reper de curaj și dăruire al mândrelor și Nicolae Bălcescu – steagul de lumină al Valahiei, ajutat de Avram Iancu să treacă vămile din Transilvania puternicelor femei din Țara Moților, cum nu trebuie uitat tânărul patriot, în drumul exilului în care s-a stins, la numai 33 de ani.

Sub memoria lui Avram Iancu se reconstituie, într-un singur gând și într-o singură inimă, un impuls al Istoriei noastre, scrisă pentru a plăti mereu cu suferință trădarea, lașitatea, vânzarea fratelui.

Irina Stroe: Pentru a putea înțelege și trăi corect, fidel și în Adevăr istoria, este nevoie de o scuturare a duhului amorțit al poporului, de o trezire imposibilă în afara educației primite nu doar în familie, ci instituțional vorbind. Tinerii noștri vag mai aud(și Aud) despre Trecut, despre conducători, despre Vârfurile politice, culturale, religioase ale țării lor. De aici și starea vagă de apartenență la un neam, la o țară. Cum vezi tu, Dan, această tendință atent monitorizată și încurajată de anumite cercuri?

Dan Tomozei: Ca români, ar trebui să reîncepem să înțelegem pentru ce trăim și murim, nu cât și când. Dar, asta nu se poate face decât cu o școală românească puternică, după nevoile României, înainte de orice.

Chestiunea școlii, în care să fie educați români care să ajute la câștigarea drepturilor națiunii române, a fost unică voință practică testamentară lăsată de Avram Iancu. Suntem la 150 de ani de la trecerea lui în nemurire și iată cât de actuală este tema educației evidențiată în testament. Dacă privim decăderea și deturnarea educației tinerilor români din vremurile noastre, înțelegem că după 150 de ani este nevoie de o nouă mișcare națională, pentru a scutura țara de proiectele care nu educă România, ci o imbecilizează cu program, după modele străine, lipsite de contactul cu Istoria, Cultura, Credința și Tradițiile poporului român.

În testamentul lăsat de Avram Iancu, aflat în custodia arhivei Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, din bunăvoința urmașilor lui Ion Rațiu, prin Fundația Rațiu, document poartă o uriașă încărcătură emoțională și este de o gravitate zguduitoare, pentru cei care simt mesajul.
Acolo se spune că „unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes”.
Și totuși, conștient că „viitorul este nesigur”, că nu mai are mult de trăit, a cerut ca, după moarte, „toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii De Drepturi”, pentru că numai așa, „luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele”. Actualitatea acestui document, semnat de Avram Iancu – Avocat și prefect emerit, la Câmpeni, la 20 Decembrie 1850, este impresionantă.

Irina Stroe: Sunt multe povești despre Avram Iancu, mărturii ce ne-au rămas tablou de legendă, basm, baladă, toate laolaltă…în ramă de…testament.

Dan Tomozei: Da. Așa este. Una dintre cele mai frumoase povești despre Avram Iancu a fost scrisă de Mircea Micu, fiind transpusă în piesă de teatru, în 1978. Prin gândurile lui Mircea Micu, descoperim mesajul Crăișorului care ne spune că, de la Decebal, la Horia, Cloșca și Crișan, oasele tuturor înaintașilor noștri, care sunt amprenta sfântă a neamului. Că oasele lor s-au făcut piatră, aur și tărie, că de peste 2000 de ani s-au făcut și se tot fac aurul și bogățiile la care râvnesc străinii. La fel și acum, așa cum a fost în toată istoria noastră.

O altă pagină despre ce a însemnat sufletul lui Avram Iancu o avem din 1897, în cartea lui Sterca Șuluțiu, “Biografia lui Avram Iancu”, unde stă scris că de câte ori trecea pe lângă Câmpia Libertății, locul marii adunări naționale din luna Mai 1848, Iancu își scotea pălăria și privea îndelung peste acele locuri unde, alături de 10.000 de moți, a fost primit de alți 30.000 de frați ardeleni ridicați pentru drepturile românilor.

Cu îngăduința ta, mai evoc o pagină din viața lui Avram Iancu, arestat la patru ani după Revoluția din 1848. În lucrarea “Avram Iancu – Crâmpeie din vieata si din vremea lui” semnată de Ioan Georgescu, apărută în 1922, se arată că, în luna Septembrie 1852, Iancu a fost întemnițat la Alba Iulia, sub acuzația de agitator. În fond, el cerea să fie respectate promisiunie făcute românilorde împăratul austriac, între care returnarea pădurilor și șteregerea zeciuielii pe aur și argint. Supraveghetorul celor arestați era uns sas pe nume Hohn, păstrat în memoriile vremii pentru tratamentul umilitor și palmele aplicate lui Avram Iancu.

Acum. Având toate aceste fragmente de politică incorectă în zilele noastre, din anul 2022, cum să nu privești cu luare aminte cuvintele Crăișorului, care spunea: citez din Ioan Georgescu (1922):

„Fraților, nu vă puneți nădejdea în străini și nu mai luptați pentru interesele străine, chiar dacă ar fi împărătești! Plata vă va fi ca și a mea: amăgire, umilire, pălmuire, direre nesfârșită și pe urmă nebunie. Cunoașteți-vă interesele voastre românești și vă pregătiți în tăcere pentru înfăptuirea lor. Puneți-vă nădejde în voi și în Dumnezeu! Așa nu vă veți înșela! Prin voi înși-vă!”

În secolul XXI, se continuă umilirea sibienilor. Problema este dacă pot românii face astăzi ceea ce nu aveau dreptul acum 150 de ani. Un răspuns legat direct de Avram Iancu, dar nu doar de el, este: NU!

Că așa este ne demonstrează orașul și județul Sibiu de unde am plecat acum 12 ani, stăpânite de peste 22 de ani de Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) și de Partidul Național Lliberal (PNL), controlate la rândul lor de președintele Klaus Iohannis.

La Sibiu, de ani de zile nu este permisă amplasarea unui bust al Crăișorului în Parcul Astra, denumit după Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA), înființată în 1861. Din contribuțiilor astriștilor, la Sibiu a fost construită clădirea Muzeului Asociațiunii ASTRA (1905), astăzi Biblioteca Județeană cu același nume, prima clădire a românilor din zona intra muros a orașului, a doua clădire românească fiind Catedrala Mitropolitană (1906). Asta în condițiile în care, până la final de secol XIX, românii majoritari nu aveau drept de intrare și ședere în interiorul zidurilor orașului, decât dacă cel care îi găzduia se prezenta la autorități pentru înregistrare.

Ca o ironie amară a Istoriei, prezența lui Avram Iancu în centrul orașului a fost refuzată la Sibiu, printr-un schimb de pase între etnicii maghiar și germani din zilele noastre, mijlocită de români.

În perioada noii umilințe a lui Avram Iancu, succesiv, miniștrii și miniștrii interimari ai Culturii: Kelemen Hunor și Csilla Heggedus (UDMR), apoi ai Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale: Ionuț Lupescu (PSD), Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu (independenți), Lucian Romașcanu, George Ivașcu, Valer Breaz (cu toții PSD) nu au făcut nimic în mod real.
Primarul de Sibiu, Astrid Fodor (FDGR), și miniștrii care reprezentau identitatea națională, s-au declarat de acord și au lansat mesaje oficiale cum că nu au nimic împotrivă, dar că, succesiv, comisia de avizare imputa că bustul realizat de sculptorul Radu Aftenie este lipsit de calităţi estetice, așa că a fost respins cu unanimitate de voturi, de două ori! Nici astrele nu se aliniază atât de perfect.

Curios lucru, în perioada pasării responsabilităților politice, director al Direcţiei de Patrimoniu din Sibiu era Răzvan Pop (PNL), care a avut o contribuție remarcabilă în tergiversarea dosarului care privea amplasarea bustului lui Avram Iancu pe aleea personalităților din Parcul ASTRA.

Singurul care a luat atitudine publică în apărarea lui Avram Iancu a fost regretatul profesor de Istorie, Conf. Univ. Dr. Mihai Racovițan (1943-2021), reclamând complicitatea politică generală care a făcut imposibilă prezența lui Iancu în zona centrală a Sibiului.

Nu pot să constat decât că executanții din FDGR, UDMR, PNL și PSD s-au aliniat hachițelor lui Klaus Iohannis care, din orgoliu și nelimitată demagogie, a călcat în picioare memoria Craiului Moților refuzând, în 2015, la câteva luni după ce a ajuns președinte, să promulge legea pentru conferirea titlului de „Erou al Națiunii Române” lui Avram Iancu, pentru viața închinată și jertfită spre propășirea neamului românesc. Legea a fost inițiată de fostului lider PNL, Crin Antonescu. Refuzul lui Iohannis a fost prima piesă din lungul șir al refuzurilor.

Evident, Iohannis s-a comportat egal cu sine, cei care îl cunosc știind că pe cât este de mare fizic, pe atât este și orgoliul personal. Deși găsea propunerea lui Crin Antonescu fiind foarte bună, fostul primar de Sibiu transmitea că este prerogativa exclusivă a Președintelui României să confere titluri de onoare!
După mai bine de un an și jumătate, după ce Camera Deputaților a respins cererea de reexaminare și a retrimis, la Cotroceni, Legea în forma inițială, Iohannis a fost obligat și a semnat, la 16 Noiembrie 2016, Decretul cu privire la promulgarea Legii prin care Avram Iancu a fost declarat „Erou al Naţiunii Române”.

Ca să închei epopeea, pentru că absolut nimeni nu s-a dovedit capabil în România să facă ceva, bustul lui Avram Iancu, gândit pentru zona centrală a Sibiului, a fost consemnat în cadrul unei unități militare. Lucrarea realizată de Radu Aftenie a ajuns în curtea Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, develirea având loc la finalul lunii Noiembrie 2018, în absența, din nou unanimă, a autorităților locale și a politicienilor.

Pentru ca totul să fie definitiv în linia umilințelor suportate de Iancu în timpul vieții, fostul director de patrimoniu, Răzvan Pop, a fost promovat șef la ORDA, consilier de stat, viceprimar al Sibiului din partea PNL, iar din primăvara acestui an este director al Bibliotecii Județene ASTRA din Sibiu.

Acum, având în față această bucată din realitatea unui oraș cu false pretenții, mă întreb câte astfel de exemple avem în România, în care istoria și înaintașii românilor sunt extirpate din viața publică? Tind să cred, și am argumente să afirm, că la nivelul României există un program de ștergere a memoriei și de promovare a falsului istoric, prin complicitatea și trădarea românilor selectați și promovați în funcții publice.

Rănile sunt vechi și adânci pe obrazul nostru! Dacă tot am amintit de Sibiu, orașul meu ca o rană deschisă, nu pot să nu amintesc că pe Strada Mitropoliei, la câțiva pași de Primăria Sibiu și de Piața Mare din centrul orașului, casa în care Avram Iancu a vorbit despre drepturile românilor este în paragină.
În anul 1968, pe clădirea cu numărul 7 de pe Strada Mitropoliei din Sibiu, la 120 de ani de la revoluția din 1848, a fost dezvelită o placă comemorativă cu textul:
„În această casă a poposit în toiul evenimentelor din 1848 în drumul său spre Munţii Apuseni, Avram Iancu (1824-1872), membru al Comitetului Naţiunii Române”.

Potrivit Primariei Municipiului Sibiu, vorbim de un imobil de secol XIV-XVIII, cu subsol, parter şi etaj, înscris în lista patrimoniului istoric și arhitectural.
După practicile la modă, după ce a fost evacuată, clădirea a fost retrocedată și lăsată în degradare. Fațada clădirii, care poartă o placă din marmură care evidențiază numele lui Iancu în rândul celor care au format Comitetul Național al Românilor, a fost acoperiră cu schele și uitată de proprietari, dar mai ales de cei care trebuie să poarte grija memoriei națiunii române din Transilvania.

Și dacă tot am amintit de Sibiu, cei care sunt astăzi mândri până la uitarea de sine promovând toponimul săsesc al orașului, inclusiv la nivelul echipei locale de fotbal finanțată din banii sibienilor, merită amintit că, în Decembrie 1848, sașii din Sibiu au scris curții de la Viena că ei sunt „un bastion în contra românismului”. Apoi, dacă este să continuăm pe drumul consemnat de Istorie, nu trebuie uitat că sașii și ungurii au continuat până în 1945 atitudinile dușmănoase față de români.

Se înțelege de ce românii nu trebuie să își cunoască Istoria, pentru a înțelele prezentul dominat de aceași vânzare și vânzători.

Onoare pentru măcelarii de români! Dar, dacă nu este loc de Avram Iancu la Sibiu, în ultimii ani, acolo, au fost declarate parcuri și au fost ridicate statui celor care, de-a lungul istoriei, au călcat în picioare drepturile și demnitatea românilor ardeleni. Unul este Petofi Șandor – comandantul armatei ungare care în timpul Revoluției din 1848-1849 a cucerit Sibiul, omorând inclusiv o parte din membri Comitetului Naţiunii Române.

Altul este baronul Samuel von Brukenthal – guvernator al Transilvaniei în perioada Răscoalei din 1784, conduse de Horea, Cloșca și Crișan – vânduți de români – executați prin tragere pe roată.
Ancheta derulată de comisarul Anton von Jankovich – cel mai probabil de origine croată, ridicat la rangul de baron de Daruvar, localitate aflată sub control ungar la acea vreme – s-a încheiat cu condamnarea prin execuție a celor trei lideri ai răscoalei. A fost o condamnare acceptată baronul Brukenthal, oricât se străduie spălătorii de Istorie să nege. Este de notorietate faptul că, sub presiunile făcute de nobilii sași și maghiari, românii majoritari erau menținuți la stadiul de iobagi, lipsiți de orice privilegii. Trebuie doar citită Istoria, așa cum a fost.

Dincolo de toate, Avram Iancu este o bornă în memoria ardelenilor

În mod cert, până la Avram Iancu, istoria transilvănenilor, a ardelenilor, nu a cunoscut o trecere nemurire așa cum a fost petrecut Crăișorul. Decedat la Baia de Criș, Iancu a fost însoțit până la Țebea de mii de români, de protopopii din Zarand și Roșia Montană, alături de alți 37 de preoți. Se spune că cei dintâi, care purtau praporii, erau ajunși deja la cimitirul din satul Țebea, în timp cei ultimii din cortegiu abia ieșeau din Baia de Criș, aflat la aproape doi kilometri.
Până la curajosul și modestul Avram Iancu, nici după el, nimeni nu s-a mai bucurat de o asemenea reacție, iubire și apreciere, în rândul românilor, sentimente care traversează timpul până astăzi.

Irina Stroe: Dan, am plecat de la comemorarea lui Iancu și să ne întoarcem la acest moment.

Dan Tomozei: Da, acesta este subiectul și uite că am extins contextul la nivel de secole … De la trecerea lui Avram Iancu, așezat la 10 Septembrie 1872 lângă Gorunul lui Horia, au trecut 150 de ani.

O clipă din istorie marcată și acasă de frații de la Asociația NEAMUNIT, care tac și fac, ridicând Troițe de Credință și Tricolorul României pentru a ridica stavile împotriva uitării. Sunt impresionat de efortul pe care îl fac, voluntar.

Știu că, în ultimele săptămâni, au organizat în Țara Moților o tabără, că au ridicat o nouă Troiță și că în ziua comemorării au parcurs cei 46 de kilometri marcați pe Drumul Iancului, din doi în doi kilometri, cu însemne comemorative.
De la Beijing, observ aceste eforturi, cum observ și tăcerea complice, toleranța în fața celor care calcă în picioare și disprețuiesc istoria și valorile românilor. Însă, cei care nu înțeleg cauza, trebuie să privească la cei pe care i-au ales, la absolut toate nivelurile administrativ și politice în stat, de la primărie de comună, la parlament și președinție.

Irina Stroe: Putem rămâne neutri?

Dan Tomozei: Evident, nu! Dar, cum oamenii nu sunt toți Oameni, nici românii nu toți simt românește, chiar dacă au cetățenie română și ocupă cele mai înalte funcții în stat. O fac înainte de orice în interesul străinilor.
Și aici mă întorc la o altă lecție lăsată de Avram Iancu. La refuzul decorației și chiar sfidarea manifestată prin refuzul de a se vedea cu împăratul Austriei, Franz Josef, aflat în vizită în Ardeal.
Cei care conduc astăzi România, în mod cert nu cunosc această lecție, cum nu se ridică la demnitatea, iubirea de țară și calitatea umană demonstrate de Crăișor. Să ne uităm doar la ultimii zece ani și vom putea face o listă cu lideri și înalți oficiali ai României care au fost decorați și premiați de diverse capitale și organizații străine, semn că au servit interesele altora, nu ale românilor.

Potrivit relatărilor vremii, în vara lui 1852, când împăratul Franz Josef a venit în vizită în Ardeal, situația era neschimbată, similară înaintașului său Iosif al II-lea. Împăratul avea doar 22 de ani, iar Avram Iancu 28 de ani.
Erau oamenii vremilor. Cortegiul imperial a ajuns la Brad, a traversat Baia de Criș pentru a ajunge la Hălmagiu, pe Muntele Găina, unde se aștepta să fie primit de Iancu și de moți. Supărat pentru că promisiunile făcute românilor, privind drepturile pa propriile pământuri, nu au fost respectate, Iancu a evitat să se vadă cu Franz Josef.
Situația locuitorilor din Ardeal, de la acea vreme, ne este prezentată de Ioan Georgescu, în lucrarea “Avram Iancu – Crâmpeie din vieața și din vremea lui”, apărută la 1922, în care se arată:
„Am văzut o nobilime maghiară ingâmfată și tirană; un popor săsesc egoist; și un popor român asuprit și coborât la soartea dobitoacelor. Dar el (împăratul – n.m.) n’a văzut și n’a auzit nimic.”

Încă odată, unde suntem azi, românii, când statuile voievozilor și înaintașilor noștri sunt doborâte, sunt scoase din piețele publice și ascunse, fiind înlocuite cu tiranii românilor?
Cum este posibil să avem, la Alba Iulia, ceremonii pentru slăvirea gărzilor romane cotropitoare, să avem gărzi imperiale austro-ungare cotropitoare, pentru spectacol și spălat memoria publică?
Unde sunt românii, în toate aceste inacceptabile comedii cu pretenții turistico-istorice cu valori răsturnate?
Ce popor își mai slăvește cu atâta patimă torționarii, asediatorii și cotropitorii?

De la Vidra, pe Colina Înmiresmată

Pentru toate cele spuse până acum, dar și pentru lecțiile de istorie, onoare, respect și memorie vie pentru înaintași, pe care le descopăr și învăț fiind în China, dar mai ales pentru fetele mele care deși născute la Beijing sunt românce, insist să le vorbesc și prietenilor chinezi despre marii români, despre sacrificiul lor.

Evident, fiecare țară își are proprii eroi, propriile legende și mituri, propriile pagini de Istorie scrise cu sânge, propriile erori. Dar, spre deosebire de alte țări, România are un program pentru ștergerea memoriei, pentru promovarea confuziei generale, așa încât călăii românilor sunt promovați în statui și parcuri, în timp ce martirii românilor din absolut toate secolele sunt evacuați din spațiile publice, din manualele de istorie, din educația școlară generală.

România se află într-o etapă a istoriei în care memoria națională este extirpată din coloana vertebrală națională, în principal ca efect al alegerilor spre care sunt dirijați românii, tot mai puțin educați, tot mai puțin evoluați în ideea conștiinței naționale.

Iată de ce am urcat pe Colina Parfumată, un paradis verde, intrat sub protecție imperială din anul 1186, în perioada Dinastiei Jin, când a fost construit templul Xiangshan, unul dintre locurile de relaxare ale împăraţilor. Aici, în anul 1745, împăratul Qianlong a dispus să se construiască un palat, o pagodă şi multe pavilioane de vacanţă. După finalizarea lucrărilor, locul a fost denumit “Grădina liniştii şi plăcerii”, ceea ce este şi astăzi.

Cu familia, cu prieteni români și chinezi, pe 10 Septembrie, am urcat pe cel mai înalt vârf al Colinei Parfumate. De acolo, scrutând spre Vest, poți imagina că vezi România.
Au fost ore de rugăciune, de gânduri și cânturi pentru Avram Iancu. Am imaginat că suntem la Vidra de Sus, acolo unde toți românii ardeleni s-au ridicat, în Țara Moților, în Țara Aurului și curajului pierdute din nou pentru o vreme.

Vera a făcut un colac și am aprins o lumânare, rostind o rugăciune în memoria lui Avram Iancu și a tuturor celor deja pomeniți. Ilinca și Smaranda au cântat “Marșul lui Iancu”, odată învățat, devenind noua lor bucurie. Am pregătit mâncare românească, am închinat o gură de pălincă și de vin românesc, întru memoria și cinstirea înaintașilor.

Dar, poate cel mai frumos cadou primit de la prietenii chinezi a venit de la bunul prieten Gao Chunhua, profesor la Conservatorul de Muzică din Xi’an, la clasa instrumentelor de suflat, care a făcut o pasiune pentru naiul românesc.

La rugămintea mea, Gao a învățat piesa “Balada lui Iancu” și a interpretat-o, construind o nouă punte în lunga și frumoasa prietenie româno-chineză.

Irina Stroe: Cine suntem? Cine MAI suntem, Dan?

Dan Tomozei: Dincolo de filozofia întrebării, din punct de vedere individual, fiecare suntem exact ceea ce dorim să fim. La nivel de națiune, situața este cu totul alta. Putem avea sau nu conștiință națională. Asta presupune valori comune, promovate și protejate, așa încât neaveniții sau vânduții să nu poată să le aducă atingere, în numele unor valori străine sau corectitudini politice efemere.

Poate să nu placă ce voi spune, însă niciodată România nu a fost mai independentă decât a fost în perioada anilor ’70-’80, când în România decizia se afla în mâna românilor. Aici nu discut regimul politic și abordările discreționare pe anumite secvențe de istorie recentă, pentru că dacă ar fi să intrăm pe acest subiect, ar trebui să observăm că ceea ce fac instituții precum reprezentantul special al Guvernului României pentru Combaterea Antisemitismului şi Xenofobiei, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc sau Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, este exact același lucru, adică cenzură și segregare pe baze subiective.

Nu este deloc curaj să vorbim despre Istoria și înaintașii români din toate timpurile, fie buni, fie mai puțin buni, câtă vreme îi plasăm în contextul corect, istoric și politic. De asemenea, nu este deloc curaj să spunem NU!, celor care vin să ne învețe cum și cât trebuie să fim ca români, la noi în Țară.
Curaj nu este nici măcar minimul sacrificiu făcut pentru păstrarea demnității înaintașilor, de la Decebal, până la ultimul deținut ilegal din pușcăriile de ieri și de azi, indiferent de numele regimului, condamnat doar pentru că a avut onoare și verticalitate.

De aici trebuie învățată Istoria românilor, de la astfel de oameni, și apoi pornită reconstrucția României.

De la oamenii cu conștiință națională, cu conștiința și curajul Istoriei, nu de la slugi, de complici cu străinii care nu fac decât să își urmărească propriile interese egoiste, în detrimentul românilor.

Irina Stroe: Mulțumesc pentru poveste, Dan Tomozei, pentru mărturiile istorice și cele de suflet. Bucurie negrăită în fața frumuseții unei familii de români care, deși locuiește pe un alt continent, cu o altă cultură, religie și tradiție, știe A TRĂI atât de firesc și de curat românește.
Doamne ajută!

Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa pont@evz.ro
Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: