Călin Răducan a fugit din ţară la 46 de ani. A muncit în SUA şi s-a întors cu o pensie de 645 de dolari. România îi mai dă 900 de lei.
Când auzi de o pensie de 3.000 de lei, te gândeşti la aviatori, colonei sau bancheri. Călin Răducan are 69 de ani, din care 44 a muncit ca sculer-matriţer. A fugit din ţară în ’87.
A peregrinat prin Irak, Turcia, Grecia, Malta, Italia şi SUA. Pentru cât a lucrat în America, „Unchiul Sam” îi virează o pensie socială de 645 de dolari. Pentru cei 32 de ani de muncă, la noi, ia 930 de lei. Lunar, ajunge la 1.000 de dolari.
Visul american din Dudeşti
Povestea lui Călin Răducan poate fi scenariu de film. S-a născut la Gura Ialomiţei, pe lângă Giurgeni. A copilărit în Dudeşti, pe Nerva Traian, în Bucureşti. De mic şi-a dorit să ajungă în Chicago, oraşul lui Al Capone. La 14 ani a vrut să treacă Dunărea înot, pe lângă fosta insulă Ada Kaleh: „Eram cu un ovrei şi un român. Al nostru nu ştia să înoate. Ne-au prins grănicerii. Ne-au pus pe tren. Am intrat la muncă, la cooperaţie. În paralel, am făcut profesionala şi liceul la seral”.
A încercat să prindă o excursie afară, să fugă: „Nici în Rusia nu mi-au dat voie!”. I-au dat paşaport după ce s-a căsătorit şi a făcut patru copii. La 46 de ani, a plecat: „Pentru mine era târziu, da’ pentru copii era numa’ bine”.
Era matriţer la Autobuzul. Bun meseriaş, cu „garanţia” unei familii numeroase, a prins un contract în Irak. A părăsit România pe 27 martie ’87: „Am stat la Hilla-Babylon şi tot timpul m-am gândit cum să fug”. După şapte luni şi două zile, s-a urcat pe şest într-un autobuz şi a ajuns la graniţa turco-irakiană.
Un kurd l-a trecut graniţa în Turcia
S-a agăţat, la propriu, de o cisternă: „M-a ajutat şoferul, un kurd care ducea petrol la Adana. A apăsat pe acceleraţie ca să facă fum, să nu vadă grănicerul irakian, că mă împuşca. În Turcia, m-au băgat la beci zece zile. Apoi, m-au dus la hotel, unde m-au lăsat o lună, cu pază, până am terminat banii”.
I-a mituit pe turci cu o sută de dinari, să nu îl dea înapoi, că înfunda puşcăria. La Istanbul l-au dus într-un lagăr de refugiaţi. După trei luni, s-a urcat clandestin pe un cargou grecesc. Mai erau 16 inşi, toţi români. Îl şpăguiseră pe comandant să-i ducă la Pireu. Când a acostat, Răducan a sărit pe cheu. Era plin de poliţie şi ziarişti.
Nişte transfugi etiopieni musulmani aruncaseră un vapor în aer: „Poliţiştii mi-au rupt o coastă. M-au târât, pe schela vasului, cu capu’n jos. Am dat cu scăfârlia în fiecare treaptă. Aşa a apărut poza într-un ziar atenian, pe 24 februarie 1987. Era ziua mea”. A trebuit să meargă până în Malta: „Am stat trei luni în La Valetta. În sfârşit, am trăit omeneşte. Eram în aceleaşi haine cu care fugisem din Irak!”. Primul telefon acasă
Din Malta, a ajuns în Ladispoli, lângă Roma, sub supravegherea ONU: „Am muncit la struguri, cărat gunoiul, spălat farfurii şi ca salahor. Aici, am reuşit să dau telefon acasă, să le trimit bani. Ştefan avea 11 ani. M-a întrebat dacă acolo cresc portocale... Ce inimă aveam... Acum, are 34 şi e inginer la Motorola”. În decembrie ’89, a primit viza de America şi a ajuns la New York, cu zece zile înainte de Revoluţie. Şi-a văzut visul cu ochii.
Reşedinţa i-a fost fixată în Burlington, Vermont. A primit „social security number”. „Green-cardul”, permisul de muncă, a venit după un an. „Nu ştiam în engleză decât să număr şi zilele săptămânii. Voiam să ajung la Chicago şi Immigration nu-mi dădeau voie! Am chemat poliţia şi le-am zis: «What the hell, this is a free country!». Am plecat cu autobuzul Greyhound la Chicago. Un oraş plin de universităţi. Era ce trebuie pentru copiii mei. Au ajuns în America la patru ani de când nu-i văzusem. A fost un periplu oribil! Mi-am pierdut identitatea, am ajuns un nimeni şi am fost călcat în picioare!”.
În Chicago a văruit, a cărat gunoaie, a demolat case: „Era să mă urc pe un pescador, în Pacific, la pescuit de crabi. Am ajuns la Seattle, dar m-am întors că găsiseră un loc de muncă de matriţer. Meseria mea!“. Muncă grea: „Luam 500-600 de dolari pe lună şi chiria era 850. Mai aveam două joburi şi lucram în weekend”.
„Chinul din America mi-a folosit”
Mai avea şase luni până la pensie când a căzut piaţa matriţelor. Clinton şi Congresul le-au dat treaba chinezilor: „În China se făceau cu unu’-doi dolari pe oră. În State erau 60... Nu mă puteam întoarce la bidinea, la 62 de ani! M-am întors acasă. Copiii aveau facultatea terminată. Cu 645 de dolari nu mă puteam descurca”. Nea Călin spune că, dacă rămânea în ţară, ar fi avut 12 milioane: „Muream de foame! Chinul din America îmi foloseşte”.
TRASEU
Pensionarul Călin Răducan a fugit din ţară pe vremea comuniştilor. Voia o viaţă mai bună pentru cei patru copii.
După multe peripeţii, a ajuns în „Ţara tuturor posibilităţilor” cu 10 zile înainte de Revoluţie. A muncit unde a fost nevoie, până când şi-a găsit un job de matriţer.
La asta se pricepea cel mai bine. După ce piaţa a căzut, a ieşit la pensie şi s-a întors în ţară. Privind în urmă, nu-i pare rău că s-a chinuit. Dacă ar fi rămas aici, astăzi ar fi avut o pensie de 930 de lei şi ar fi protestat în faţa guvernului. Unchiul Sam îl răsplăteşte pentru munca lui: lunar, îi alimentează contul cu 645 de dolari.
- Bucureşti. Pe 27 martie 1987, Călin Răducan a părăsit România cu destinaţia Irak
- Hilla-Babylon (Irak). 29 octombrie 1987. A fugit după şapte luni şi două zile de la părăsirea ţării
- Graniţa turco-irakiană. 29 octombrie 1987. A trecut graniţa agăţat de o cisternă şi a făcut 10 zile de arest, urmate de o lună la hotel, pe banii lui, sub pază
- Istanbul (Turcia). 14 februarie 1988. După patru luni, din care trei de lagăr, s-a urcat clandestin pe un vapor şi a fugit în Grecia
- Pireu (Grecia). 15 februarie 1988. A ajuns la Pireu. Pe 23 februarie a sărit pe cheu. Poliţiştii eleni l-au bătut, i-au rupt o coastă şi l-au urcat din nou pe vapor
- La Valetta (Malta). 1 aprilie 1988. A ajuns în Malta, unde a stat trei luni într-o casă de oaspeţi
- Ladispoli (Italia). 1 iunie 1988 - 11 decembrie 1989. 17 luni de şedere sub supravegherea ONU
- New York (USA). 11 decembrie 1989, primul contact cu „Visul american” Burlington (Vermont, SUA), patru luni de domiciliu social.
- Chicago (Ilinois, SUA), 6 aprilie 1990. Punctul terminus.
- Bucureşti. Decembrie 2003. Reîntoarcerea în ţară