În urmă cu 18 ani, România făcea cunoştinţă cu economia de piaţă în formele ei primare. Mai multe companii străine au riscat venind aici în agitaţii ani ’90, punând bazele capitalismului şi atrăgând în România alte investiţii.

Cu un capital de entuziasm pe care nu l-au mai regăsit niciodată de atunci, cu multe speranţe şi cu mulţi bani în buzunare, de a căror putere şi-au dat seama când au descoperit inflaţia, românii devorau stocuri imense de marfă importată.

După zeci de ani în care au fost ţinuţi izolaţi de festinul societăţii de consum, oamenii se înghesuiau în consignaţiile cu gratii la vitrine, burduşite cu marfă din Turcia şi Germania. Se vindea orice: blugi „prespălaţi“, cafea, ţigări, gumă de mestecat, sucul la dozator poreclit „şampon“, casetofoane şi televizoare „făcute pe vapor“, electrocasnice, prosoape, săpunuri şi şampoane, lenjerie de damă, haine de piele.

În România începutului de deceniu nouă era loc pentru toată lumea şi nu existau „nişe“. Oricine putea încerca să facă bani şi aproape totul pornea de la zero, într-o epocă cu un parfum aparte de idealism, în care de regulă afacerile se încropeau din mai nimic. Nu exista concurenţă şi se improviza mult.

Afaceri în ţara mineriadelor

România trecea printr-o perioadă dominată de instabilitate politică, iar imaginea externă era făcută zob de raidurile minerilor, de secvenţele cu copiii trataţi inuman în orfelinate şi de aspectul dezolant al oraşelor. O ţară riscantă, în care mergi să faci afaceri numai dacă eşti nebun sau disperat - aşa eram percepuţi în mediile de afaceri externe.

Cei care au riscat însă şi-au luat răsplata cu vârf şi îndesat; dincolo de riscurile asumate, s-au adaptat la vidul legislativ şi au beneficiat de lipsa taxelor şi impozitelor care au fost introduse mai târziu, de lipsa unor instituţii de control, precum Fiscul sau Garda Financiară, de proprietăţile imobiliare şi de lipsa concurenţei. „Principalele motivaţii pentru investiţiile străine în primii ani au fost accesul la piaţa de desfacere, forţa de muncă ieftină şi abundentă, competiţia globală şi, «deloc de neglijat, în special după 1996», posibilitatea de a încheia înţelegeri speciale pentru preluarea firmelor de stat (preţuri mici la privatizări, alte ajutoare de stat). Din acest ultim punct de vedere, au fost avantajaţi, pentru că atunci era mai uşor să primeşti ajutoare de stat, erau mai puţine restricţii legale“, explică Liviu Voinea, directorul Grupului de Economie Aplicată (GEA), autorul cărţii „Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global“.

Misionarii capitalismului

Cei mai tulburi ani din istoria noastră recentă coincid cu iniţiativele curajoase şi inspirate ale unor investitori străini de a paria pe România. Au fost puţini, însă pionieratul lor într-o zonă nesigură a Europei a crescut încrederea altor grupuri de investitori străini.

Primele companii multinaţionale au descins în România prin intermediul unor distribuitori de pe piaţa locală sau prin preluarea unor unităţi de producţie autohtone. Au pornit de la zero şi au avut rolul unor misionari ai economiei de piaţă. Au ridicat sedii şi fabrici noi, dar au sădit şi principii necunoscute până atunci. Au creat sisteme de motivare a angajaţilor, sisteme de control al calităţii, reţele de distribuţie şi, mai ales, au schimbat mentalităţi ce păreau indestructibile, de tipul „merge şi aşa“ sau „timpul trece, leafa merge“. Au fost nevoite să se adapteze la legislaţia lacunară şi neclară, au descoperit corupţia, s-au confruntat cu lipsa specialiştilor, dar au mizat corect, intuind că mediul economic sălbatic poate asigura profit. „Principalele obstacole pentru investiţiile străine directe au fost barierele administrative, asimetria informaţională (necunoaşterea specificului de ţară), substituirea investiţiilor străine cu importuri, în contextul liberalizării comerciale, constrângerile financiare slabe ale firmelor locale, prevalenţa metodelor de privatizare care au exclus capitalul străin“, arată analistul economic Liviu Voinea.

Corporaţiile străine au adus aici nu doar unităţi tehnologice moderne, ci şi elemente esenţiale, astăzi banalizate, precum sisteme computerizate, telefonia mobilă, televiziunea prin cablu, sistemul de plată cu cardul. Multinaţionalele şi-au asumat costurile formării primelor insule de capitalism şi a dezvoltării lor. Ele au selectat şi şcolit forţa de muncă, au conceput primele coduri etice, s-au implicat la nivel social şi politic pentru îmbunătăţirea legislaţiei, a infrastructurii şi pentru protejarea mediului.

Desigur, nimeni nu-şi riscă însă banii dacă nu crede că îi va primi înapoi. Investitorii care şi-au înfipt primii steagul pe pământul românesc şi-au crescut afacerile la adăpost de concurenţă, şi-au format piaţa şi reţelele de furnizori şi de distribuţie şi au primit beneficii fiscale din partea autorităţilor.

Câştigul curajoşilor

Primele companii străine care s-au extins în România au fost atrase de costurile reduse de achiziţie a terenurilor şi a clădirilor şi de costurile mici de producţie. Firmele care au investit până în 2000 în România şi-au amortizat investiţiile numai din creşterea preţurilor terenurilor şi a clădirilor deţinute, fără a mai lua în considerare producţia. Chiar şi cei care investesc astăzi vor ieşi în câştig faţă de firmele care se vor prezenta în România peste cinci-zece ani, pe fondul scumpirilor de pe piaţa imobiliară şi a creşterii costurilor de producţie.

La 17 ani de la descinderea primei companii străine în România, multinaţionalele se confruntă acum cu alte provocări: migraţia personalului, costurile crescânde ale forţei de muncă, fiscalitatea excesivă şi presiunile globalizării. „În prezent, principala provocare o constituie creşterea salariilor şi lipsa forţei de muncă în unele sectoare“, consideră Liviu Voinea.

CITIŢI ŞI: Investitorii străini, între mineriade şi integrare