Pe 27 aprilie 1872 murea, la București, cu mințile rătăcite, Ion Heliade Rădulescu (născut la 6 ianuarie 1802, Târgoviște), „om al începuturilor de drum” a cărui statuie stă azi, în fața Universității, alături de cea a profesorului său, Gheorghe Lazăr. Îl readucem, cu acest prilej, în atenția cititorilor noștri pe cel care a redactat Proclamația de la Islaz și a compus balada „Zburătorul”, poetul romantic care l-a inspirat pe Mateiu Caragiale.

Tatăl lui Ion Heliade Rădulescu, Ilie, era polcovnic în armata rusă, iar mama venea dintr-o familie de negustori. „Heliade”, spunea cu maliție Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, era în epocă grecizarea snoabă a numelui Ilie, cu care fusese procopsit la Școala Domnească (în limba greacă) din București. Între liderii pașoptiști, e printre puținii fără pedigree boieresc - apreciază criticul literar Paul Cernat.

Un filosof autohton

Având ca primi „dascăli” cărțile populare, a studiat și la școala de ingineri hotarnici de la Sf. Sava, unde îl va continua, în filosofie, pe Gheorghe Lazăr (după Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu e al doilea reper în lanțul trofic al filosofiei autohtone, dacă n-ar fi decât marea sinteză Equilibru între antithesi sau Spiritul și materia, 1869 - unde combină amețitor materialismul și spiritualismul ezoteric - sau Câteva cugetări asupra educației publice) - menționează în continuare scriitorul Paul Cernat. Rămâne, totuși, un autodidact eclectic, genialoid și creativ, sublim și ridicol. Ulterior, protectorul său politic Dinicu Golescu, „om” al lui Pavel Kiseleff, va sprijini, cu Ion Heliade Rădulescu la cârmă, una dintre primele reviste literare în limba română: Curier românesc (1829, cu suplimentul Curierul de ambe sexe în 1836) - mai notează Cernat.

Teogonie și utopie viitoristă

Poet romantic foarte inegal, caraghios uneori în experimentele sale italienizante (ca întreg proiectul său de reformă lingvistică), are momente delectabile în poezia satirică, popularbalcanică, și, mai ales, în balada Zburătorul, al cărei dramatism liric, adevărat standard al genului, a rămas până azi o referință prin naturalețea memorabilă , „muntenească”. Proiectele epopeice Mihaida și, mai ales, vizionar-romantica, hugoliana Anatolida. Omul și forțele au secvențe formidabile - între teogonie, antropogonie, eshatologie, angolologie și utopie viitoristă - consideră criticul Paul Cernat.

Proclamația, scrisă în limbaj țărănesc

 Nici „elegiile” nu sunt rele; Visul e un poem inegal, dar cu intuiții strălucitoare, O noapte pe ruinele Târgoviștii e un șlagăr acceptabil, iar fabulele, sub nivelul celor ale rivalului amoros Grigore Alexandrescu, au haz și miez. A scris, ocazional, și teatru: comedii populare, plebee, pamfletare cât încape. Proza sa satirică a impus fiziologii grotești (Domnul Sarsailă, autorul, Cuconul Drăgan, Coconița Drăgana ș.a. - plus secvențe memorialistice valoroase (Dispozițiile și încercările mele de poezie) - plusează Cernat. Apoi, mai departe: „Mesianic flamboyant, a însuflețit adunarea de la Islaz prin celebra Proclamație redactată de el într-un limbaj țărănesc combinat cu cel liturgic, singurul înțeles de mase. Lider revoluționar incomod (conservator între liberali), histrion fantast și închipuit (ca lider al Locotenenței domnești înfășurat în manta-i), și-a făcut mulți dușmani; a fost și o figură extravagantă a exilului pașoptist, despre care a lăsat mărturii memorialistice (în limba franceză) de prim-ordin. Ca istoriograf al Bucureștilor, îl va inspira, mai târziu, pe Mateiu Caragiale în Craii de CurteaVeche”.

 

Întemeietor al Academiei Române

Ion Heliade Rădulescu a fost, de asemenea, unul dintre poeticienii și retoricienii cei mai prodigioși, la noi: de la Gramatica românească din 1828 la Regulile și gramatica poesiei, Curs întreg de poesie generală, aluvionarul Ion Heliade a strâns ce se putea strânge. Temperament vulcanic, vizionar și totalizant, dar dezechilibrat între... antiteze, a fost un atipic în toate: ideologic, a oscilat între un „socialism evanghelic”, utopic, și un reacționarism pe măsură. Utopismul său alimentat de Fourier și Louis Blanc se traduce și în poemul Sânta Cetate - o referință a literaturii utopice autohtone. Gigaproiectul „bibliotecii universale” și al traducerilor fără limită e pe cât de necesar, pe atât de nebunesc. A fost și întemeietor al Academiei Române (ca Societate Academică) - notează criticul literar Paul Cernat.

 

Între heliadism și diletant toxic

Titu Maiorescu l-a detestat pe Ion Heliade Rădulescu, dezvoltând o adevărată alergie pentru personaj. Eminescu l-a preluat, însă, în ce a avut mai bun, iar Hașdeu și Macedonski l-au continuat, fiecare în felul lui. O sută de ani după, Marin Mincu a teoretizat un „heliadism” al culturii române. Unii contemporani au văzut însă în el un diletant toxic, eșuând ei înșiși în ridicol prin decontextualizări puerile. Criticii și istoricii literari de pondere, de la George Călinescu la D. Popovici sau Mircea Angelescu, i-au făcut însă dreptate.